Povești de naștere. „Dragi asistente de la neonatologie, dacă nu vă place munca acolo, de ce mai stați?”

povești de naștere
Pentru unele mămici, zilele petrecute în spital după naștere sunt prilej de tristețe, pentru că asistentele omit să le învețe cum să îngrijească bebeușul.

Continuăm seria Povești de naștere cu o relatare a unei mămici care s-a simțit neajutorată, indignată și tristă pe toată perioada spitalizării, din cauza lipsei de informații și de sprijin din partea medicilor și a asistentelor. Cititoarea noastră Andreea Anghele ne-a scris pe [email protected] povestea nașterii fetiței ei, pe care o redăm așa cum a fost scrisă. Menționăm că toate informațiile și opiniile menționate în această poveste aparțin în totalitate mămicii.

”Urmăresc de ceva timp această rubrică și mi-am luat inima în dinți să va scriu și povestea mea. Pe tot parcursul sarcinii am oscilat între a naște într-un spital de stat și unul privat. Evident, din lipsa de fonduri, deși soțul mi-a spus să mai facem un credit, am tras aer în piept și am ales să nasc la stat. Până la urmă, mi-am zis că eu cotizez de la 16 ani și dracul nu poate fi atât de negru. Spre uimirea mea, pe timpul sarcinii nu am făcut decât ecografiile trimestriale, consultațiile lunare sau nu se rezumau la “totul este bine? beti mai multă apă“, plus câteva analize la începutul sarcinii și testul de diabet gestațional.

Diagnostic de diabet gestațional și regim drastic

La acest test minunat ești rugat să te duci să îți procuri glucoza de la farmacie, nu orice farmacie, ci una cu laborator propriu și stai și caută. Gasesti minunatul „plic de farmacie cu pudra magica” și mergi pe încredere că este cântărit exact atât cât trebuie, pentru că asistenta care îți ia analizele nu se obosește nici măcar să se uite dacă ai cumpărat ce trebuie. Toate bune și frumoase: glicemia inițială foarte buna (73), în schimb după băutura grețos de dulce glicemia mea a fost puțin peste medie (193, iar media trebuia până în 180, respectiv 156 și trebuia până în 150).

Panică, panică, panică! Doamna doctor “o adevarată profesionistă“ la vreo 30 +, m-a tratat ca pe o diabetică. Pusă la zid, regim strict, iar când zic strict mă refer la același regim ca al unui diabetic care este pus să și slăbească, plus, bonus, amenințată cu insulina. Nu vă spun cât am putut să plâng când am ieșit din cabinetul doamnei. Și da, am mai cerut și alte opinii la acești minunați diabetologi care știu un regim ca papagalul și îl dau tuturor. Mă conformez și mănânc … ca de regim.

Stare de vomă după anestezie

La 38 de săptămâni și 5 zile, într-o zi de vineri, am fost programată la cezariană din pricina faptului că bebelușa mea nu a dorit sa se întoarcă și pentru că aveam acest diabet gestațional iar bebelușa avea șanse să fie prea dolofană. Surpriză! La analizele de dinainte de a ma băga în operație …anemie, lipsa de fier…se pare ca apa nu avea și fier…zic. În lumea mea minunată știam că te cântăresc înainte de cezariană pentru a ști cât anestezic să-ți administreze, nu că voi fi întrebată de altă doamnă doctor, de data acesta anestezista 30+, câte kg am, așa cu aproximație.

Nu știu de ce, dacă sunt prea sensibilă, dacă este vina mea, dar pentru mine a fost o traumă această cezariană. Nu am simțit durere, însă am simțit absolut tot. Din momentul în care a tăiat, momentul terifiant când întorceau copilul pentru a-l putea scoate, ba chiar cred că am făcut un atac de panică pe masă pentru că pulsul o luase razna, simțeam cum inima îmi sare din piept, plus o stare de vomă.

Dar a fost „drăguță” doamna anestezistă și mi-a oferit un recipient pentru a vomita în timp ce domnul doctor (cel mai capabil din toată experiența mea, și cel mai implicat pe toată durata cezarienei și după) își făcea loc spre copil. Bebelica mea de 2,900 kg și 48cm nu a fost dolofană chiar deloc. Eram fericită ca totul s-a terminat cu bine, neștiind că acum începea adevăratul calvar.

Am sperat că în salon va fi altfel

În 4 zile de spitalizare mi s-a pus branula de 6 ori, pentru că fiecare asistentă o punea „mai bine”. Prima seară la terapie intensivă a decurs rezonabil, până la schimbul de tură de sâmbătă dimineața, când draga asistentă ne-a ridicat pe repede înainte să îi eliberam sala, deși eu, la recomandarea doctorului meu, trebuia să stau mai mult din cauza lipsei de fier (doar era sâmbătă, nu mai erau cezariene programate, deci mai mult timp liber pentru ea. Plus că respecta procedura – o seară în terapie intensivă).

Încercând să mă supun, m-am ridicat și eu, însă aproape am leșinat. Fiind albă ca varul, s-a speriat și mi-a mai băgat o pungă cu perfuzie, însă viteza pe care i-a dat-o mi-a înghețat și sufletul, nu doar mâna. Am ajuns pe salon sperând ca va fi …altfel.

O altă asistentă, administrându-mi calmantele prescrise printr-o branulă prost pusă, a băgat pe lângă. Și în timp ce împingea lichidul, exponențial îmi creștea și gâlma și durerea. Spunându-i că nu mai pot și că o rog să se oprească, răspunsul ei a fost „este vena înfundată și se va desfunda ea”.

„Nu ai știut la ce să te aștepți când ai vrut copil?”

Îmi vine să ma duc chiar și acum, după 11 săptămâni de la acea vena înfundată, și să o întreb când se va desfunda pentru că și acum mai este gâlma acolo. Nu am făcut altceva decât să plâng de durere, de palpitații, de neputință și nimeni nu mă lua în serios. Clasicul răspuns era „nu ai știut la ce sa te aștepți când ai vrut un copil?”. Dacă îndrăzneai să le întrebi ceva, răspunsul era „dar acasă ce o să faci?”. Din momentul în care ajungi în salon ți se pune copilul în brațe și ți se cere să te descurci. Nu contează ca ai fost operată și te doare sau nu știi ce să faci. Descurcă-te!

Când se apropia seara, era un calvar. Copiii plângeau în saloane, poate de foame, poate de cald, poate pentru că încă le era greu să se adapteze la noul mediul, însă nimeni de la neonatologie nu venea să te ajute. Și erau suficiente încât să facă față. Da, am făcut depresie.

Dragi asistente tinere/bătrâne, de la neonatologie și nu numai, dacă nu va face plăcere jobul pe care îl faceți, de ce mai stați acolo? Poate sunt alte persoane mai capabile care nu au loc de voi. Nimeni nu e acolo de plăcere, nici o mamă nu își dorește să își audă puiul urlând.

Semnat: o mamă care i-a oferit lacrimile ei fetiței în primele ei zile”.

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!


Pentru că ne dorim să îți oferim materiale și experiențe care să îți îmbogătească viața de părinte, am creat un scurt chestionar care să ne ajute în acest sens. Completarea lui poate dura până la 8 minute. Și pentru că apreciem fiecare minut pe care ni-l acorzi, punem la bătaie 30 de cărți de parenting. La sfârșitul chestionarului lasă-ne adresa ta pentru a te înscrie automat în tombolă!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()