Poveşti de naştere: Naşterea lui Pişcoţel

Pişcoţel este fetiţă. A venit pe lume într-o splendidă noapte a lunii mai 2015. Într-o zi sfântă de mare sărbătoare creştină, dar asta cred că a avut mai mult pentru părinţi importanţă decât pentru ea.

Iată povestea nașterii lui Pișcoțel și a felului în care a schimbat lumea din jurul ei

O fetiţă perfectă cu o feţişoară rotunjoară, mânuţe delicate şi jucăuşe, ochişori desprinşi din reclame şi sprâncene desenate armonios într-o eternă mirare, năsuc cârn de poveste şi o guriţă ovală rozulie. O alintam „Pişcoţel” încă din ultimul trimestru de sarcină. Mai ales când făcea pauze din dansul familiar al loviturilor în abdomen și intram în panică neştiind dacă sunt în regulă momentele de repaos, o strigam insistent şi mă relaxam fericită abia după ce mă lovea din nou. A fost o fetiţă dorită, o încercare cu numărul trei după alte două pierderi anterioare de sarcini în 2012 şi 2013, oprite spontan în evoluţie la şase, respectiv şapte săptămâni. Fără explicaţii medicale clare, chiar dacă trăiesc în vestul Europei, atât de avansată medical şi ştiinţific.

Într-o noapte magică de miercuri spre joi…

Testele genetice ne-au arătat că suntem sănătoşi tun şi eu şi soţul meu, iar răspunsurile medicilor standard de tipul „Oh, păi să ştiţi că se întâmplă mult mai des decât credeţi doar că lumea nu obişnuieşte să vorbească despre asta!” nu m-au liniştit prea mult. Vorbesc despre mine fiindcă încercarea norocoasă cu numărul trei a fost datorată optimismului incurabil al omului minunat pe care destinul mi l-a dat în dar, prietenul, iubitul, tatăl Pişcoţelului meu perfect, într-un cuvânt soţul meu drag, întâlnit ca o surpriză perfectă după îndelungi căutări şi dezamăgiri, exact când nu mai aşteptam nimic bun de la viaţă. Am deseori senzaţia că fetița noastră a venit mai mult pentru el. Şi seamană ca două picături de apă. Cum spunea o prietenă bună în mesajul ei de urare de bun venit: „Nici nu am realizat cât de bogaţi am devenit dintr-o dată”.

Într-o noapte magică de miercuri spre joi, la orele 23.45, după 39 de săptămâni atent monitorizate de sarcină şi ecografii de rutină la termen cu rezultate bune de absolut fiecare dată, am simţit primele contracţii fără să iau în calcul că s-ar putea să fie ce era. Credeam că am o indigestie. Mai aveam 48 de ore până la cezariana planificată în discuţia cu echipa medicală a spitalului universitar dotat cu una dintre cele mai performante secţii de neonatologie din Europa. Nu existau motive medicale reale pentru cezariană, în afară de poate vârsta mea de 40 de ani împliniţi, o primă sarcină dusă la termen după alte două pierdute anterior, o fetiţă în burtică măsurată cu aproximaţie de aparatura modernă undeva la spre 3,5 aproape 3,8 kg şi circumferinţa capului 35 de cm, plus multă spaimă de durere. Nu am gestionat niciodată lejer durerea fizică.

„Nimeni și nimic nu te pregătește pentru experiența în sine.”

Pornim spre spital la insistenţele soţului mai convins decât mine că e precis vorba de travaliu, după vreo două ore de monitorizare, chiar dacă nu se rupsese apa şi chiar dacă contracțiile nu erau regulate. Bagajul îmi era pregătit de peste două săptămâni. Ajungem la clinica respectivă în jurul orei 2.00 dimineaţa, sunt preluată de personalul de gardă, verificată, ascultată inimioara lui Pişcoţel şi a mea. Se constată că aveam dilataţia colului de 2 cm. Unul dintre medicii de gardă a venit să mă întrebe dacă nu încercăm totuşi natural să mergem până la capăt, eu răspund că nu mă abat de la planul iniţial şi vreau musai cezariană, convinsă fiind că fac alegerea cea mai bună în urma unei intuiţii-instinct foarte greu de dovedit şi explicat cu discurs logic de către lumea ştiinţifică a lui 2015. Durerile erau puternice. Intense. Greu de descris în cuvinte unde începeau şi unde se terminau. Fiecare trup e diferit. Fiecare experienţă unică. Făcusem ore întregi de pregătire psihologică pentru naşterea vaginală, prin toate cursurile puse pe piaţă şi suportate în Occident de asigurări. Dar, dincolo de toate explicaţiile logice şi sloganurile de tipul „femeile sunt făcute pentru asta, trupul lor se adaptează la maratonul numit sarcină şi naştere etc.”, nimeni şi nimic nu te pregăteşte real pentru experienţa în sine.

La ora 4.00 intram deja în sala de chirurgie, pregătită cu halatul şi echipamentul de rigoare, părul strâns în boneta specială, cu soţul pregătit şi el în halat şi cu aceeaşi bonetă haioasă, aşteptând semnul moaşei de serviciu că poate să intre la momentul oportun. Apare echipa formată din cei doi anestezişti, apoi echipa de 5 persoane formată din ginecolog, neonatolog, moaşa, plus o asistentă medicală. Mă aplec în faţă stând în şezut, cu halatul desfăcut la spate şi anesteziştii numărând şi pipăind vertebrele, mi se spune să mă relaxez şi respir calm regulat, apoi simt înţepătura acului în spate, deloc atât de groaznic precum îmi imaginasem sau fusesem avertizată de neavizaţi. În paralel mi se vorbea calm să nu fiu speriată că totul decurge foarte normal şi firesc, mângâiată de către moaşă şi ţinută de mâini într-o îmbrăţişare aproape maternă cu capul sprijinit pe umărul ei (o chema Hanna, era tânără şi frumoasă, avea ochii de un albastru incredibil de perfect). Mă întind pe spate încet, încep să simt cum îmi amorţesc degetele de la picioare, apoi aud câteva sunete metalice (probabil instrumentele medicale în pregătire), unul dintre medici (o femeie cu o voce groasă de bărbat) îmi spune că sunt operaţia de cezariană cu numărul opt pentru acea noapte deja şi că ce burtică frumoasă am fără strop de vergeturi, îi răspund că îmi place vocea ei de star de cinema groasă şi răguşită într-o engleză impecabilă, se fac glume în germană de către ceilalţi colegi relaxaţi şi apoi mi se mulţumeşte din nou în engleză răspunzându-mi-se că probabil accentul western i se trage de la doctoratul făcut în SUA. Intră şi soţul şi începe treaba.

„Aud un scâncet chinuit și anemic”

Simţeam trupul mişcându-se de la piept în jos, chiar dacă nu vedeam nimic după peretele de cearșaf albastru din faţa mea. Nici strop de durere, doar treptat simt că se instala un tremurat incontrolabil al corpului cu bărbie cu tot, vorbeam sacadat, încercam să mă relaxez după gluma făcută de soţ că sunt eroul lui personal şi că arât ca Iisus răstignit pe cruce cu mâinile şi picioarele ţintuite în legături. Mi se explică că tremuratul este de la adrenalina descărcată de corp în lupta de a mă resuscita (creierul, bietul de el, crede că viaţa îţi este pusă în pericol şi dă comanda trupului cu orice preţ să supravieţuiască, se descarcă adrenalina şi efectul este acel dans al celulelor incontrolabil care face să se mişte totul în jur haotic şi amuzant). La ora 4.45 aud medicul spunând cu o voce drăgălaşă „Hallo, meine kleine” şi apoi aud un scâncet chinuit şi anemic, trece un minut şi mai aud un scâncet, mă invadează lacrimile dincolo de tremuratul acela complet haotic, soţul devine serios ca răspuns la agitaţia celor din jur, se făcuse o tăcere de mormânt şi brusc apare de după cearșaful imens albastru moaşa cu un ghemotoc mic, înfăşurat într-o pânză moale plin de o substanţă albicioasă de la gât în jos. Mi se lipeşte de obraz o făţucă mică perfectă armonioasă şi frumoasă cu guriţa deschisă într-un „O” perfect, cu ochişorii închişi, cam albastră la culoare, soţul exclamă mirat şi emoţionat la maxim că e surprinzător de frumuşică (parcă trăsese un nesperat loz câştigător la loterie), apoi se mai uită o dată la mine şi din nou la ea şi zâmbeşte mândru şi foaaarte emoţionat din nou repetând „Doamne, dar este perfectă!” Îmi lipesc nasul de obrăjorul ei stâng şi o ating delicat pe pielicica ei fină, o miros şi inspir adânc acel moment unic şi incredibil de altfel faţă de tot ce am trăit până atunci. Poate cineva să descrie cum miroase un nou-născut? Eu nu reuşesc. Nu cred că poate fi asemuit cu vreo aromă cunoscută sau altceva familiar. Este un miros incredibil de unic, special, cred că mai degrabă l-aş compara cu o culoare sau cu o formă sau cu un sentiment.

După ce momentul desprins din filme a trecut…

Am avut acel moment intim desprins din filme preţ de maxim un minut. Oricum timpul se dilată şi contractă în funcţie de momentul psihologic, dar am simţit că se aşterne o tăcere adâncă imediat în sala de chirurgie neptrietenoasă cu luminile acelea albe şi reci, albastrul bleu peste tot din tavan până la podele şi uniformele medicale. Pişcoţel mi-a fost dusă brusc într-o altă sală, analizată minuţios, verificată, oxigenată, monitorizată. Soţul dispăruse şi el o dată cu minunea. Am preferat să închid ochii, să trag încă o gură mare de aer, să gândesc pozitiv şi să aştept ştiind că suntem pe cele mai bune şi sigure mâini din ce există. Cu încredere în Dumnezeu şi în acelaşi destin pozitiv de până atunci, dincolo de fiorul de spaimă care m-a încolţit cu umbre atunci când mi s-a spus că sunt cifra numărul opt pe noaptea aceea în materie de cezariene (cifra 8 în numerologie nu este prea pozitivă) şi dincolo de ultimele gânduri nu prea optimiste ale ultimelor trei săptămâni de sarcină.

Verdictele au venit greu, lent, într-un soi de ceaţă şi zonă gri a neexprimării unui diagnostic clar. Se bâjbâia într-o Germanie ajunsă la un mare grad de evoluţie în materie de experienţă medicală, dincolo de logică, dincolo de tot. S-au perindat pe rând în salonul unde am stat internată şapte zile specialişti în chirurgie natală, cardiologi, pediatri, hematologi, oncologi, ginecologi, mi s-au pus zeci de întrebări despre istoricul medical, mi s-au întocmit zeci de fişe şi analize peste analize. Medicina era dată peste cap. Pişcoţel venise pe lume cu o „chestie” atât de rară, încât s-a luat legătura cu centrul belgian care colectează toate cazurile medicale rare şi complicate din Europa, s-au trimis RMN-uri, sonografii, fişe cu probele de sânge luate fetiţei din prima zi de viaţă plus cele ulterioare, s-a făcut masă rotundă pe Skype cu specialişti din Zurich, Muenchen şi Berlin. Un corp străin catalogat drept tumoră crescuse lângă ficatul lui Pişcoţel, învelit în propria sa pungă (iniţial s-a crezut că e lipită de ficat, apoi s-a descoperit că este parţial crescută din ficat), plin cu lichid (s-au lămurit în final că era sânge), care nu crea absolut nici o problemă fetiţei. Dar era acolo. Şi deranja lumea medicală care încerca să primească răspunsuri clare nefinalizate nici până astăzi.

„Familia acasă s-a rugat mult și intens”

A urmat un calvar pentru părinţi, o lume străină în mişcare şi numeroasă pentru Pişcoţel, dar am asistat la un protocol medical german de înaltă clasă care ca procedură m-a lăsat cu gura căscată la propriu. Nimic în grabă. Acasă s-ar fi trecut urgent la cuţit. S-au perindat idei şi presupuneri de diagnostic, am trecut prin agonie şi extaz. Familia acasa s-a rugat mult, intens. Când eşti departe cred că eşti mai greu lovit de neputiinţă şi singura alternativă îţi rămâne rugăciunea. Mai ales după o vârstă. Au urmat semi concluzii medicale tot la două zile gen „credem că este o tumoră, dar nu e cancer fiindcă nu apar în sânge markerii specifici cancerului”, „credem că este un teratom, dar nu apar perturbări la nivelul circulaţiei sanguine şi inima nu se manifestă ca şi cum ar avea de pompat mai mult sânge decât normal”, „nu dă semne de stres funcţional”, „credem că ar fi un hemangiom, dar e ciudat că e intern şi e fix lângă sau prins în ficat, fiindcă de obicei apar extern si se absorb în câteva luni sau ani, cam cel mult şapte” etc.

Cred că Pişcoţel este iubită de Dumnezeu. Nu ştiu încă ce a venit să ne înveţe pe toţi. Nu ştim ce destin şi-a ales şi nici de ce startul ei în viaţă arată aşa cum vi-l descriu. Va fi poate un subiect de carte mai târziu, deşi nu aş transforma ordinarul în extraordinar. Aş putea să vă vorbesc despre oamenii extraordinar de dedicaţi care lucrează la secţiile de terapie intensivă unde cei mai mulţi pacienţi sunt bebeluşii născuţi prematur care arată greu de descris în cuvinte, iar o singură staţie de monitorizare (care arată SF) pentru un singur nou-născut costă între 12.000 şi 14.000 de euro. Aş putea să vă vorbesc despre voluntarii care lucrează 24 de ore din 24 în aceste locuri şi o fac din plăcere pură şi bucurie (fiecare având în spate o poveste personală dramatică de la care a pornit această ocupaţie) sau aş putea să vă povestesc despre eternul zâmbet pe buze şi profesionalismul asistentelor medicale pregătite performant la un nivel greu de înţeles că poate funcţiona astfel, ori despre felul în care biserica şi domeniul psihologic se împletesc în sfătuirea şi consilierea părinţilor aflaţi într-o astfel de situaţie. Aş putea să vă povestesc despre ceilalţi părinţi aflaţi în situaţii diferite ca diagnostice medicale neclare, dar sub aceeaşi presiune psihologică creată de neştiinţă, de aşteptare, de frică şi de speranţă în acelaşi timp.

Noi am ales să fim pozitivi. Şi să o tratăm pe Pişcoţel exact ca pe orice copil sănătos şi normal. Nu fiindcă nu am fi suportat realitatea. Oh, credeţi-mă că sunt Stăpâna Inelelor în materie de gestionarea situaţiilor limită în viaţa personală ori a negativului în general! Funcţionez brici cu un realism demn de filme horror. Dar noi am ales să fim aşa fiindcă fetiţa noastră efectiv se comportă normal, mănâncă normal, doarme normal, creşte şi se dezvoltă ca absolut orice bebeluş specific vârstei ei, facem deja şi vaccinurile din planul naţional de vaccinare, cumpărăm deja hăinuţe cu numere mai mari fiindcă creştem, pediatrul ne-a dat doar veşti pozitive până acum la fiecare vizită. De ce am gândi negativ? Efectiv nu avem motive.

„E chiar haios să trăieşti fără un diagnostic”

Monitorizam săptămânal la început corpul străin dificil de operat si extirpat în lipsa unei biopsii, în condițiile în care operația ar putea duce la o hemoragie internă, facem ultrasunetele deja la 5 săptămâni ca distanţă între ele, plus probe de sânge fiindcă vestea frumoasă care ne-a venit la ultimele două verificări a fost că a început descreşterea tumorii şi avem deja o scădere de 2 cm. Victorieeee!!!! Chiar ieri medicul hematolog ne-a spus că neoficial el crede că este un hemagiom care se va retrage în câteva luni. Punct. Şi, dincolo de tot partea faină este că am petrecut cu bebiţa noastră perfectă zile şi nopţi întregi la terapie intensivă preţ de trei săptămâni după naştere, într-un mediu medical performant de înaltă clasă în care am învăţat direct de la specialişti profesionişti totul în materie de îngrijire nou-născuţi. De la schimbatul primului scutec şi alăptat până la ce produse farmaceutice şi cosmetice să folosim pentru pielicică etc. Buricul s-a vindecat elegant şi estetic, iar umflatura de pe abdomen, unde se afla acel corp străin care o impiedicase la început să respire normal făcând presiune pe un plămân, i-a dispărut complet. Am adus-o acasă după trei săptămâni şi am început să o îngrijesc în stilul românesc învăţat de la bunica. I-am spălat pielicica doar cu ceaiuri din flori culese de pe câmp din satul parinţilor mei, nu am folosit veci pururi şerveţele umede sau tincturi farmaceutice cu zeci de ambalaje de occident atrăgător colorate.

„Suntem fericiți!”

Este o industrie incredibilă aici, cea a universului celor necesare nou-născuţilor. Sunt atâtea exagerări pe cât de multe pretenţii rupte complet de realitate. Noi stăm cu picioarele pe pământ. Şi sunt mândră de echilibristica asta cu măsură între mentalităţi vechi şi noi. Pişcoţel are acelaşi zâmbet perfect cu grimasa simpatică din primul ei minut de viaţă pe acelaşi chip frumos şi rozuliu de data asta, sănătos. I-a dispărut albăstreala aceea alarmantă şi creşte plus înţelege tot mai mult din viaţa asta şi din jurul ei. Ne topim pe rând când râde cu tot trupul, o iubim pe zi ce trece in crescendo când adoarme cu trupusorul ei firav şi delicat pe pieptul nostru ori în braţe, când plânge fiindcă se sperie dacă se trezeşte singură, când tace curioasă şi îşi atinge jucăriile ori gângureşte la infinit încercând să ne imite sunetele vorbelor noastre sofisticate. Suntem iremediabil şi pe viaţă cuceriţi. Şi indiferent de ce ne va aduce viitorul, am fost şi suntem o familie, am devenit părinţi, Pişcoţel ne învaţă deja priorităţi noi complet diferite şi ne dă un rost şi un sens greu de înţeles doar din poveştile altora aflaţi în situaţia aceasta de mii de ani. Până nu intri tu în acel nivel, situaţie, nu înţelegi.

Nu am schimba nimic din tot ce este. Suntem fericiţi.

P.S. Am fost felicitată de șeful clinicii de neonatologie pentru decizia de a naște prin cezariană, chiar și în lipsa unor indicații medicale. Dacă aș fi născut-o vaginal, nu ar fi supraviețuit. Punga aceea vascularizată de lângă ficat s-ar fi spart cu siguranță, nerezistând la presiunea datorată trecerii prin canalul vaginal. Cred că intuiția maternă este o realitate, nu doar o poveste pentru cei ușor impresionabili!

Poveste trimisă pe adresa [email protected] de Elena H.. Mulțumim!

 

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Foto: iStock

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()