Poveşti de naştere: Totul e bine când se termină cu bine!

povesti-de-nastere-totul-despre-mame
Imaginea nu este reală, ci are scop ilustrativ

O naştere vaginală medicalizată continuă seria de poveşti de naştere

Ana Maria a reuşit să nască normal în urma unui travaliu indus şi augmentat cu tot ce se poate: supozitoare, calciu, oxitocină, epidurală, mialgin, manevre locale, epiziotomie etc. Deşi nu toate cazurile de naştere indusă şi augmentată reuşesc (sunt cazuri când se ajunge la cezariană), în cazul Anei această reţetă a dus la finalul dorit. În plus, dacă la început Ana era dezamăgită de cum a început ziua, la final starea ei s-a schimbat la 180 de grade şi a trăit la maxim momentul aducerii pe lume a bebeluşului ei. Nu există o singură reţetă de succes pentru toate femeile şi ceea ce este o experienţă pozitivă pentru o femeie poate fi foarte uşor una traumatizantă pentru altă femeie şi invers. Avem parte de experienţe diferite pentru că, până la urmă, toate suntem diferite şi e bine că e aşa. Ne bucurăm mult, Ana Maria, pentru că în final ai avut parte de o experienţă pozitivă şi îţi mulţumim pentru poveste!

Iată că a sosit vremea să îmi scriu şi eu povestea după atâtea seri petrecute citind cu emoţie pe internet poveştile celorlalte mămici. Mărturisesc, eram puţin invidioasă, ştiind că ele au scăpat, iar eu aveam sentimentul că nu mai ajung la momentul Zero.

În secolul metodelor contraceptive, am fost luată prin surprindere atunci când am aflat că sunt însărcinată. Era luna august, ne pregăteam să plecăm în Grecia, însă aşteptam să scap de problema lunară că să mă pot bucura de concediu. Dar problema lunară s-a lăsat aşteptată mai mult decât era cazul, ca să aflăm ulterior că se va mai lăsa aşteptată mult şi bine, vreo 9 luni, aşa.

Când am conştientizat că nu mai merge sintagma “sunt doar balonată”, am început să mă gândesc serios şi la momentul naşterii. Nu am conceput nicio clipă că nu voi naşte natural. Le spuneam tuturor că eu îmi doresc să nasc natural, chiar şi fără anestezie, să simt fiecare moment. Nu am căutat niciun fel de documentaţie referitoare la operaţia de cezariană. Nu am luat în considerare varianta operaţiei decât spre sfârşitul sarcinii, când încercam să mă obişnuiesc cu gândul că, indiferent ce fel de naştere voi avea, important este ca bebeluşul să fie sănătos. Nu ştiu de unde această teamă de operaţie. De fapt, nu era teama de operaţie, cât mândria mea, sentimentul că aş fi fost foarte dezamăgită de mine însămi (o prostie în fapt, dar fiecare cu piticii lui).

Cu doamna doctor nu am vorbit despre cum voi naşte decât în săptămâna 37. Cunoscând stilul ei de la sora mea, nu am deschis subiectul, am lăsat-o pe ea să o facă. Astfel, m-a luat prin surprindere la consultaţie cu întrebarea “Tu cum vrei să naşti?”. Întrebare atât de aşteptată de altfel. Am răspuns ferm: “Natural!”. Iar dumneaei mi-a spus: “Şi ai toate şansele! Copilul este foarte bine poziţionat.” Evident, am ieşit din cabinet cu zâmbetul până la urechi. Citisem o grămadă de poveşti cum că medicii preferă cezariana din comoditate şi, bineînţeles, din motive financiare.

Nelămuriri şi controverse

La următorul control: “Colul este mult scurtat, dar rigid şi închis. Copilul este foarte jos, deci cred că vei naşte uşor, 3 contracţii şi gata”. La ecografie, un alt medic îmi spune: “Vai, cât de jos este! Cum de nu aţi născut până acum, la cât de jos este capul aţi fi riscat să naşteţi prematur! Nu aţi avut contracţii deloc? Oricum, ar trebui să naşteţi uşor”. Eu: “Nu, nu am avut contracţii! Sau dacă am avut, nu am ştiut!”.

Ei bine, la ultimul control, în urma ecografiei şi a monitorizării fetale, mi se dă verdictul: “Colul tău este încă foarte rigid, însă e clar că bebe nu mai vrea să stea acolo. Placenta este îmbătrânită, iar activitatea lui a scăzut.” Deodată, cred că m-am făcut neagră la faţă. Nu mă aşteptăm la asta. Doamna doctor m-a chemat a doua zi pentru a-mi provoca naşterea. Mi-a explicat în ce constă procedura, mi-a spus că va fi de durată. Că ar putea foarte bine să mă pună din prima pe masă de cezariană, dar că e mai bine să încercăm şi abia apoi, dacă nu va fi posibil, vom ajunge la operaţie. Exact de ce îmi era frică.

Eu intram în 39 de săptămâni. Altă variantă ar fi fost să mă cheme zilnic la monitorizare fetală şi să mă pună să contorizez mişcările şi acasă, ceea ce ar fi fost riscant pentru bebeluş.

De data asta, am ieşit din cabinet posomorâtă, mi se tăiase tot cheful de viaţă, eram dezamăgită, aveam o stare generală proastă. Citisem atâtea păreri “extremiste” despre cât de rău este să îţi fie indusă naşterea sau cât de rău poate face anestezia epidurală. Despre cum încearcă medicii să provoace naşterile sau cum se urcă moaşele pe burtă cu brutalitate.

Mi-am anunţat soţul şi familia că a două zi mă voi interna şi se va încerca provocarea naşterii. Nu am îndrăznit niciun moment să le spun “mâine voi naşte”, nu credeam nici eu asta, iar ei cu atât mai puţin înţelegeau ce urma să fac.

Incognito la spital, înainte de naștere

Ziua şi noaptea au trecut atât de încet… A doua zi la ora stabilită (10 dimineaţa) m-am prezentat cu soţul meu la spital. Nu eram pe lista de internări, nu ştia nimeni de mine. Fetele de la recepţie au luat legătura cu doamna doctor şi abia apoi mi-au făcut procedurile de internare. Domnişoara care s-a ocupat de aceste formalităţi, m-a întrebat: “Cum veţi naşte?” Moment în care eu, cu privirea în pământ, resemnată am răspuns: “Se va încerca o naştere naturală….” Atunci, ea a spus că vom face actele pe naştere naturală, mi s-a dat o rezervă, am şi achitat suma aferentă naşterii naturale cu medic primar şi rezervă single, a venit o asistentă să ne ia în primire şi… duşi am fost!

Cât de ciudat era totul! Şi cât de prost a început!! Nici nu ştiam sigur dacă voi rămâne, habar n-aveam ce se va întâmpla, plătisem o căruţă de bani deja, doamna doctor era ocupată cu internările programate, eu aveam o stare oribilă.

Am ajuns cu soţul meu în rezervă, asistenta care ne-a luat în primire ne-a spus că mai durează până se eliberează doamna doctor, ne-a arătat ce avem la dispoziţie şi a plecat. Peste câteva minute, a revenit să mă întrebe dacă am avut scaun. I-am spus că da, însă simţeam că mai urma să am unul. A revenit, mi-a montat monitorul, mi-a adus două supozitoare Uscosin şi atunci am îndrăznit să-i spun că s-ar putea să mai am un scaun. Şi bine am făcut pentru că mi-a adus o microclismă şi am putut să golesc colonul. M-am simţit muuuult mai bine după.

Asistenta mi-a pus supozitoarele apoi a venit să-mi monteze branula. Moment în care am realizat că nu mai am scăpare, că urmează să se întâmple CEVA. Prima venă s-a spart (deci începea şi continua din ce în ce mai prost). A nimerit cu greu altă venă, mi-a spus că e mai bună în caz că voi ajunge totuşi la cezariană (!!!). Soţul meu punea întrebări, ea parcă evita să răspundă, până când a început să explice foarte frumos ce mi se întâmpla.

În aşteptarea doamnei doctor

Timpul trecea şi doamna doctor tot nu apărea. Eu aveam în continuare o stare proastă. După câteva minute revine tot asistenta, de data asta cu sacul de perfuzii. Mai întâi calciu. Mi-a controlat şi ea colul. Reacţia imediată: “Vai cât de rigid este! Într-adevăr, e de încercat, dar pare că va fi foarte greu …”. A urmat perfuzia cu Oxyton şi Diazepam (cel din urmă pentru efectul miorelaxant, nu am fost sedată nicio secundă). Au început nişte dureri uşoare, similare celor menstruale, cu intensitate mai mică însă (având în vedere că eu sunt obişnuită cu dureri menstruale foarte puternice).

Într-un final (la aproximativ 2 ore de la internare) a apărut şi doamna doctor. A văzut pe monitor contracţiile instalate, s-a declarat foarte mulţumită şi a plecat. Am rămas în continuare în grija asistentei. Soţul meu a mai plecat, să ia prânzul, să mai cumpere câte ceva. Aşteptarea devenise deja apăsătoare. Eu aveam contracţii, se vedeau pe monitor, dar nu era nimic dureros.

La un moment dat (să fi fost ora 16, chiar nu mai ştiu), asistenta a venit şi mi-a spus că ne mutăm în sala de naşteri. Era o sală cu mai multe paturi unde erau aduse femeile ce urmau să nască pentru a fi monitorizate de medici şi asistente. Sala unde avea loc naşterea propriu-zisă era o încăpere separată. După ce stătusem atâtea ore pe patul din rezervă în perfuzii, m-au mutat pe alt pat, să mai stau câteva ore (cine ştie câte?) legată la monitor, tot în perfuzii, având la mine telefonul însă.

Doamna doctor a venit, mi-a controlat colul, tot rigid, însă nu chiar că la început (contracţiile începeau să-şi facă treaba), mi s-au mai pus două supozitoare Uscosin şi am rămas în grija aceleiaşi asistente. Aceasta a început să completeze 1000 de hârtii, se plângea de birocraţie, însă era mereu cu ochii pe mine şi îmi mai povestea câte ceva.

Eu îl ţineam pe soţul meu (care aştepta în rezervă) la curent cu ce se întâmplă prin telefon, îi spuneam că e de durată, în mintea mea aveam impresia că mai stau cel puţin încă o zi în postura aia. La un moment dat au venit şi mama şi sora mea, iar eu le ziceam că nu are rost să rămână, nu au ce să facă, e de durată etc. Ele, însă, au rămas.

Aproape de succes

Începusem să am contracţii regulate, le urmăream şi eu pe monitor, însă durere tot nu simţeam. Poate un disconfort, ca şi cum cineva m-ar fi umflat cu pompa în partea de sus a burţii. La un moment dat, au chemat medicul anestezist să îmi monteze epidurala (la indicaţiile doamnei doctor). Eu eram confuză, nu înţelegeam de ce, pentru că nu mă durea atât de rău. Însă nu am comentat nicio secundă. Mi s-a montat epidurala, mi s-a administrat o doză test şi am fost întrebată dacă mai simt durerile, moment la care eu am spus: “cam la fel că înainte, nimic deranjant, suportabil”. Acest răspuns a mirat-o pe anestezistă, nu reuşea să îşi dea seama dacă a făcut bine ce a făcut. Răspunsurile mele (sincere, de altfel) nu creau decât confuzie. Într-un final mi s-au încălzit picioarele şi am simţit o oarecare amorţeală, semn că epidurala era executată corect.

După încă vreo două Uscosin, ruperea membranelor, No-Spa injectabil în timpul contracţiilor şi manevre cu mâna făcute de doamna doctor (nu mă durea, aveam epidurală), schimbarea turei la asistente (îmi părea rău, deja mă ataşasem de cea care mă avusese în grijă până la momentul ăla), a urmat un nou control local. În lipsa doamnei doctor (coborâse în policlinică să mai vadă nişte paciente), controlul mi l-a făcut una dintre asistentele din tură care tocmai începea. Aveam emoţii. Rezultatul îl aflu din răspunsul pe care i-l da prin telefon doamnei doctor: “Doamna doctor, colul este în continuare tot spastic, rigid, însă admite într-adevăr două degete.” Dezamăgire. Încă două Uscosin. No-Spa injectabil în contracţii, manevre locale.

Vorbesc pe rând la telefon cu cei care mă aşteptau. Soţul, mama, sora. Nu înţelegeam de ce ele două mai stăteau. Începeam deja să mă obişnuiesc cu gândul cezarienei. Ei între timp vorbeau cu tot familionul şi îi ţineau la curent cu ce ştiau de la mine şi cu ce mai reuşiseră să afle de la asistente şi moaşe.

A venit şi medicul care urma să fie de gardă în seara aceea. Mă cunoştea de la ecografii. În mintea mea intrase deja ideea că voi naşte cu el, era târziu, nu credeam că mai stă doctoriţa mea având în vedere că era în spital de dimineaţă. Între timp, o pacientă internată lângă mine, monitorizată de doctorul ei, a născut în două ore. I se montase epidurala, gemea un pic, vorbea cu asistentele, până i-a venit sorocul şi a început să zbiere atât de tare încât m-am panicat. O altă asistentă, după ce au dus-o pe masa de naştere, a venit şi mi-a spus să nu care cumva să mă sperii că nu am de ce. I-am zis că e prea târziu, deja eram foarte speriată.

Fericire maximă

Să fi fost ora 9 când a urcat doctoriţa mea. Şi nici nu a mai mişcat de lângă mine. Control. Pe chipul ei nu citeam nimic. Întreabă: “Cine e moaşa în seara asta? Să vină să îmi facă un Mialgin aici.” Şi către mine: “Dacă nici cu asta nu merge, nu mai am ce să-ţi fac.” Încurajator.

A urmat Mialgin câte 3 ml în timpul contracţiei şi manevre locale. Mi s-a făcut brusc greaţă de la Mialgin, am şi vomitat în secunda doi. Am şi ameţit puţin, nu prea mai realizam ce se întâmplă. Însă surpriză! Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate. Dilataţia era mai mult decât satisfăcătoare. Doamna doctor m-a bătut încurajator pe picior şi mi-a făcut cu ochiul. În câteva minute, toată lumea o felicita. Dar eu tot nu ştiam cum voi naşte. Până când au chemat brancardierii să mă ia pe targă şi să mă ducă pe masa de naşteri. Ei au întrebat cum voi naşte şi li s-a răspuns: natural!

Eram între vis şi realitate, transportată pe targă, transferată pe masă. Doamna doctor, moaşele şi asistentele au venit imediat, au chemat şi personal de la neonatologie. Cred că totul a durat 10 minute. Am împins în trei contracţii şi l-am simţit pe bebe cum ieşea, fără să mă doară. Sentimentul este magnific. Am trăit la intesitate maximă aducerea pe lume a sufletului meu.

Fetele de la neonatologie l-au curăţat pe bebe şi l-au pus un pic lângă mine. Doamna doctor m-a cusut, operaţiune ce a durat mai mult decât naşterea. Apoi am vomitat iar. Într-un final m-au dus în rezervă unde mă aştepta soţul meu extrem de emoţionat, ştia deja tot. Am chemat şi ni l-au adus pe bebe curat şi înfăşat. Cântărea 3,340 kg, măsura 51 cm şi luase scor APGAR 10.

Cele trei zile care au urmat în maternitate au fost superbe. Serviciu impecabil, comportament al personalului la fel, mâncare foarte bună. Am învăţat destul de multe lucruri pe care le aplic şi acum. Nu dau nume, nu fac reclamă.

Bebeluşul meu a crescut. Încă plâng când îmi aduc aminte de cea mai lungă şi mai frumoasă zi din viaţa mea. O zi care a debutat atât de prost, dar s-a terminat atât de bine!

 

Ana Maria are 26 de ani şi este de profesie farmacist. În prezent urmează rezidenţiatul în farmacie clinică şi studiile doctorale. A luat o pauză pentru bebe. Şi-a dorit întotdeauna să fie o mamă tânără, însă, având în vedere ritmul în care se trăieşte astăzi, nu a îndrăznit să creadă că această dorinţă i se va îndeplini. Este o fire destul de fricoasă, dar reuşeşte să îşi păstreze calmul, fapt care a ajutat-o foarte mult şi în ziua naşterii, iar medicii au apreciat asta. A avut încredere totală în cadrele medicale, asta şi datorită profesiei pe care o are. Îi plac dulciurile, pisicile, marea, piesele de teatru, muzica bună, dansul, sesiunile prelungite de shopping :), cafelele băute în compania prietenelor, concediile relaxante cu familia. Abia aştepta prima călătorie în 3!

Povestea naşterii bebeluşului Anei-Maria face parte dintr-o serie de mărturii emoţionante ale mai multor mame, prezentate pe site-ul Naşteri de poveste creat de Andreea Rusu, unde se află cele mai frumoase poveşti de naştere!

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrica. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucură tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()