Controlul greutăţii în sarcină în lipsa… autocontrolului

Gravide în căutarea autocontrolului

Nu știu cum se face, dar din momentul în care aflăm că suntem însărcinate parcă toată lumea din jurul nostru se schimbă. Emoții, bucurii, lacrimi de fericire, vise, năzuințe, tot felul de sentimente grandioase pun stăpânire pe noi și parcă nimic nu mai contează în afară de copilul pe care îl purtăm în pântec. Ne simțim regine: orice moment în care suntem nervoase, supărate, reclacitrante trebuie să ne fie trecut cu vederea, la fel cum orice poftă sau capriciu ne trebuiesc satisfăcute căci, nu-i așa, suntem gravide.

Mie, cel puțin, parcă îmi trăsese cineva un văl pe ochi și nimeni nu se mai putea înțelege cu mine. Eram eu și copil din pântec și puteam să fiu oricât de mofturoasă doream, nimeni nu avea voie să se supere.

Așa cum am mai spus, după cei 10 ani de presă de parenting aveam un bagaj imens de cunoștințe, visam teoria maternității și aveam bine stabilite în cap regulile după care trebuia să mă ghidez.

Știam care ar trebui să fie greutatea la care trebuia să ajung în timpul sarcinii, știam ce era bine să mănânc și ce nu și urma să pun în practică. Doar că…

Nu faceți ca mine!

După primul control la medicul ginecolog, am aflat de la Dr. Ruxandra Dumitrescu, medic primar obstetrică-ginecologie, că ar fi bine să nu mă iau mai mult de 10-12 kilograme în plus în timpul sarcinii.

Eram convinsă că mă voi îngrășa chiar mai puțin de atât. În prima săptămână de după momentul aflării marii vești, am sărit puțin calul cu mâncarea, gândindu-mă că am făcut-o din pricina emoțiilor și câteva zile de mâncat alimente bogate în calorii nu-mi vor face nimic. Mă voi redresa ulterior.

Apoi am plecat în concediu și nu puteam să mănânc salate și friptură la grătar. Era concediu, trebuia să mă bucur de el și din punct de vedere gastronomic. Așa că încă două săptămâni am mâncat tot ce am avut poftă. Și tot așa, în fiecare zi, până la sfârșitul sarcinii am găsit câte un motiv care alunga sentimentul de vinovăție că mâncam mai mult decât era cazul.

Prin luna a șasea când am fost iarăși la control după o pauză de vreo cinci săptămâni. Medicul s-a șocat când m-a văzut și cumva m-a atenționat că ar fi bine să mă mai abțin.

Mi-a explicat că poftele sunt doar în capul meu, că nu există nici un motiv demonstrat științific pentru care în timpul sarcinii crește pofta de mâncare într-un asemenea hal. Kilogramele în exces creșteau riscul de hipertensiune, diabet gestațional sau preeclampsie.

Am dat din cap cu ochii în pământ căci mă simțeam îngrozitor și câteva zile după am încercat să fiu mai atentă la ce mâncam.

Apoi, parcă o forță necunoscută mă trăgea către frigider și mă îmbia cu toate bunătățile.

Cert este că până la sfârșitul sarcinii am acumulat 22 de kilograme. Arătam ca o minge uriașă, din aceea de plajă. Arătam și mă simțeam îngrozitor. Aveam nasul ca o gogonea, gușă imensă, ochi bulbucați. Mă mișcam ca o balenă naufragiată. În ultima lună îmi era rușine să ies din casă, eu, care înainte de sarcină aveam o părere foarte bună despre felul în care arăt!

Nu mă încăpea nicio haină, nu mă încăpeau pantofii, gâfâiam, horcăiam și sforăiam noaptea. Era ceva îngrozitor. Abia așteptam să treacă ultimele săptămâni, visând că după naștere mă voi transforma rapid.

După patru zile de stat în spital după naștere, m-am urcat pe cântar și pierdusem 4 kilograme, din care 3,2 kg avusese copilul. Primul șoc. Eram la fel de umflată.

Din fericire, ajunsă acasă, copilul m-a ținut tot timpul în priză și eram atât de obosită încât nu mai aveam timp și nici stare să mănânc.

În următoarele 5 luni după naștere am ajuns aproape la greutatea mea de dinainte de sarcină, fără un regim anume, doar cu puțină grijă față de alimentația mea și cu foarte multă oboseală.

A doua sarcină a fost copie la indigo

După prima sarcină mă gândeam că, dacă va fi să am al doilea copil, cu siguranță nu voi mai ajunge în aceeași situație. Ar fi ânsemnat să nu am pic de respect pentru mine, să nu am voință.

A venit și ziua în care testul de sarcina mi-a arătat pentru a doua oară cele două liniuțe roz. Prima zi am pregătit o masă regească să sărbătorim că vom fi pentru a doua oară părinți. A doua zi am ieșit cu prietenele mele la un restaurant unde se mânca foarte bine și am sărbătorit și cu ele printr-un număr mare de calorii ingerate. A venit weekendul și am sărbătorit și cu familia. Cert este că nu m-am oprit din sărbătorit. Am avut marele noroc sau ghinion la ambele sarcinii că nu am suferit nici o secundă de grețuri sau vărsături, așa că am putut să bag mâncare în mine ca într-un frigider fără fund.

Având încă un copil acasă, în fiecare zi găseam scuza perfectă că trebuie să pregătesc ceva dulce pentru el ca să nu-i dăm deserturi din comerț. Cele de casă sunt mai sănătoase, nu? Cel mic mânca două bucățele, maxim trei de prăjitură, eu toată tava. Era ziua și tortul sau ziua și prăjitura.

M-am trezit undeva prin luna a șaptea când trecând pe lângă oglindă, am simțit că ar putea să se crape. Dacă la prima sarcină am reținut foarte mult lichid și eram mai mult umflată decât grasă, la a doua sarcină eram de-a dreptul grasă. Ca o morsă adultă. Nu mai aveam gleznele, mâinile și fața atât de umflate, eram grasă cu totul. Ultimele luni de sarcină le-am dus pe timp de iarnă așa că vă puteți imagina cum arătam: ca un dop de plută deformat și cu o ditamai canadiana pe mine împrumutată de la soțul meu, deoarece m-am zgârcit să dau bani pe o haină pe care, în capul meu nu aveam să o port mai mult de câteva săptămâni. Doar urma să slăbesc la fel de repede ca și prima dată.

În ziua în care am plecat la maternitate m-am urcat pe cântar. Luasem 25 de kilograme în această a doua sarcină.

După ce am născut, am așteptat 6-8 săptămâni să elimin tot excesul de apă din corp. După tot acest timp, am rămas cu 15 kilograme în plus. Groaznic. După ce am terminat de alăptat am încercat să țin dietă. Ceva se dereglase complet în organismul meu. Eram atât de obosită și stresată că, pe fond nervos, ronțăiam mai tot timpul. A trebui să treacă un an și jumătate ca să mai dau 10 kilograme jos, iar acum, orice aș face nu reușesc să mă reîntorc la greutatea mea obișnuită. E drept, cred că nu am făcut nimic serios, așa cum se face la carte. Și acum îmi găsesc diferite scuze. Consider că încă al doilea copil este prea mic, am prea multe lucruri pe cap, sunt în continuare stresată și obosită și nu mă pot concentra la o cură de slăbire. Sunt omul scuzelor. Îmi găsesc scuze față de mine, față de soțul meu, față de prieteni, deși nimeni nu mă întreabă nimic. Mă știu cu musca pe căciulă și încerc tot timpul să mă justific. Probabil nu sunt împăcată cu mine și cu corpul meu și nu am suficientă voință să repar lucrurile.

Cel mai important este că și eu și copiii suntem sănătoși, iar peste ceva timp, probabil că voi reveni la greutatea mea de dinainte de sarcină, chiar dacă și asta sună a justificare.

Nu vă sfătuiesc să faceți ca mine, vă sfătuiesc să aveți grijă ce mâncați, cât mâncați și să vă țineți greutatea sub control. Maternitatea te înfrumusețează, dar nu face miracole!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație