Îți mulțumesc fetița mea cea mare că ai avut răbdare să-l cresc și pe fratele tău!

fetița mea cea mare

În dimineața în care m-au apucat durerile facerii, te-am trezit la 7, ți-am arucat câteva haine într-o sacoșă și am sunat-o pe bunică-ta să vină să te ia, că noi mergem la spital să-l nasc pe fratele tău. Știai deja ce are să se întâmple, dar la cei 5 anișori ai tăi era greu să-ți controlezi emoțiile și să te bucuri la fel cum o făceam noi.

Timp de o săptămână (o bacterie intraspitalicească l-a ochit fix pe fratele tău și a trebuit să stăm internați), tu ai stat la bunici și ai plâns de dor, de grijă, de-acum și pentru mine și pentru bebeluș. Eu n-am fost acolo să te țin în brațe și să îți înlătur toate temerile. Apoi, în ziua în care ai venit la noi, la spital, în vizită, și te-am luat în brațe mi s-a părut că ești atât de mare, de parcă trecuseră 10 ani, nu 2 zile.

Treptat casa noastră a fost acaparată de micul bebeluș. Programul nu mai era al nostru, era al lui. El dormea, noi trebuia să facem liniște. Jucăriile tale zornăitoare trebuiau puse într-un colț. Cât ai mai fi dorit să te joci cu casa de marcat, dar de fiecare dată când apăsai pe butoane scotea zgomote care l-ar fi putut trezi pe bebe! Ai fi vrut să te revolți, să faci un tantrum, dar n-aveai loc. Între reprizele de alăptat, culcat bebeluș, legănat, plimbat cu el în brațe, gătit, spălat și călcat rufe pentru toți ai casei, tu trebuia să înțelegi…

Timpul a trecut și bebelușul a început să mișune prin toată casa, iar eu nu știam cum să fac să vă împac pe amândoi. Ție îți era drag să îi dai jucăriile tale, cel puțin la început. El habar n-avea că tu ai avut grijă de ele mai bine de 6 ani și le strica din prima. Iar tu plângeai. Dacă i le luam lui, plângea el. Dacă le ascundeam, plângeați amândoi. Uneori, boceam toți 3. Cel mai probabil, sucombase capacitatea mea de rezolva conflicte.

Fetița mea cea mare și răbdătoare…

Ai fi vrut uneori să stai în brațele mele, dar erau ocupate. Ai fi vrut să stai mai mult cu mine, să ieșim la plimbare doar noi două cum o făceam ”înainte”, dar bebe avea nevoie de mine ca să mănânce. Ai fi vrut să dormi cu mine, dar eu trebuia să dorm cu fratele tău ca să îl hrănesc peste noapte.

Timp de 5 ani și 5 luni tu ai fost centrul universului nostru și, brusc, un boț blond cu ochi albaștri, urlător și hrăpăreț, a schimbat totul. Ți-a luat timpul, jucăriile, drepturile, parte din buget. Dar tu ai stat acolo, înțelegătoare și ai așteptat. Pentru că ai știut că nu are să dureze o veșnicie.

Întrebai mereu cât mai e până o să crească mare să te joci cu el. Și a crescut, eu m-am acomodat cu voi doi, noi toți ne-am acomodat cu viața în 4. Ai fost așa bucuroasă când a mers cu tine să te ducă în prima zi de școală! Ce fericire era pe tine când venea cu bunicul să te ia de la școală cu prichindelul de mână și le spuneai tuturor că e frățiorul tău!

Să știi, fetița mea cea mare, că, deși eram cu frățiorul tău în brațe și cu ochii ațintiți la el, te vedeam cum te joci cu păpușile și te auzeam cum le vorbeai. Te-am auzit când mă rugai să-ți fac ceva bun de mâncare și ți-am făcut în toiul nopții. Ți-aduci aminte, da?

Nu am vrut niciodată să te simți neglijată, deși de cele mai multe ori auzeai ”stai puțin”, ”așteaptă”! Poate nu am știut să îți arăt că te iubesc, dar cred că totuși ai înțeles din priviri și din strângerile în brațe, fie ele și pe fugă.

Astăzi sunteți cei mai buni prieteni. Cei mai buni prieteni ai fiecăruia, ai mei și ai tatălui vostru. Fetița mea cea mare, îți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine, cu frățiorul tău, cu tatăl tău, cu noi toți! Și, mai ales, cu tine însăți!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()