Cum se împacă jobul cu mămicia, serios acum?

Mi-a plăcut jobul meu. Mi-a plăcut până în ziua în care am plecat în concediu de maternitate, când deja mă durea spatele de la sarcină şi abia aşteptam să-mi iau la revedere de la colegi şi să plec acasă.

Dar, oricât de mult îmi plăcea ce făceam la birou, în momentul în care am intrat pe uşa casei am aruncat geanta într-un dulap şi nu mi-am mai amintit nimic. Am început pregătirile imediat: pus bagaj de maternitate la punct, aranjat camera copilului, spălat şi călcat haine şi aşteptat. Şi am asteptat atât de mult încât am văzut toate sezoanele din Sex and The City, am recitit Cireşarii, am văzut vreo două sezoane din Prison Break şi am ajuns şi la nivelul 40 în Farmville. Apoi, tot asteptând, am reluat iar pregătirile: verificat bagaj, verificat haine, verificat liste şi alte lucruri pe care le ştiţi şi voi poate mai bine ca mine.

 

După ce am născut, mi-am văzut de ale mele. M-am cufundat şi mai tare în universul mămiciei. Viaţa aia activă, cu birou, program, telefoane, mailuri, proiecte mi se părea atât de ireală şi de îndepărtată încât începusem să cred că asta se întâmplase într-o viaţă anterioară. “Femeie activă reîncarnată în mamă”, parcă şi vedeam un titlu de tabloid. Nu ştiu în viaţa cealaltă cum am fost (ştiţi, noi când ne reîncarnăm uităm tot), dar asta de mamă îmi convenea de minune.

 

Am stat în concediu doi ani. Când mă gândeam la mine, cea de dinainte, nu reuşeam să mă mai văd. Era o ceaţă densă, care îmi permitea să văd doar câţiva metri în jurul meu: acolo unde era fărâma de om care cu fiecare zi se schimba din ce în ce mai mult, mă uimea din ce în ce mai tare şi mă făcea să uit absolut orice alt gând.

 

Când a împlinit copilul un an, m-am trezit așa cum se trezesc muştele primăvara, la prima rază de soare – bâzâie ameţite un pic şi înţepenesc la loc imediat ce intră soarele în nori. Mi-am dat seama că a trecut jumătate din concediul meu cel veşnic, că a trecut un an de când plecam cu fiul meu în braţe de la maternitate. Parcă mai alaltăieri născusem… Trecuse un an. Dar gândul acesta a zburat repede şi dus a fost pentru că mai aveam încă un an. De ce să nu mă bucur de el?

 

Ei bine, bucuria a început să scadă pe măsură ce mă apropiam de momentul zero. Când am ajuns la șase luni distanţă de el, deja aveam un gol în stomac. Aveam toate motivele să nu fiu optimistă:

 

1. Trebuia să-mi las copilul cu altcineva (bonă sau bunică) sau să-i găsesc o creşă. Orice variantă mi se părea înfricoşătoare. Mai bine ca mine nu putea nimeni să aibă grijă de el şi, în plus, copilul nici nu era obişnuit cu altcineva.

 

2. Seara, după o zi de muncă, o să mai am puterea să fiu fresh pentru copil? O să mai fiu la fel de atentă? O să am timp și chef de joacă? Sau o să cad lată? Parcă mă şi vedeam întinsă pe pardoseală, cu faţa în jos, ca blana de urs din Castelul Peleş, cu copilul alergând peste mine.

 

3. Cum mă voi descurca la job? M-am deconectat atât de mult încât sigur nu mai ştiu să fac nimic. Şi nici n-o să am chef, o să mă gândesc tot timpul la copil, o să dau zeci de telefoane ca să aflu ce face, o să-mi înnebunesc colegii cu pozele din telefon, iar după ce-i aduc pe culmile disperării o să mă prefac că sunt un om normal şi o să mă duc la toaletă ca să le revăd în tihnă.

 

După ce mi-am pus toate aceste întrebări, a urmat ultima săptămână de libertate care a coincis cu o săptămâna a exceselor în viața copilului: acadele, bombonele, ciocolată, toate din sentimentul meu de vinovăţie că îl semiabandonez în curând.

 

Timp de o săptămână am fost paralizată de o teamă inexplicabilă. Nu mă mai puteam minţi că mai e timp. Ce mai aveam? Câteva zile cât să mă duc să mă tund, să-mi fac manichiura şi să devin cât de cât comercială şi atât. Se termina!

 

Au trecut şi zilele acestea şi a rămas doar noaptea de dinainte. A fost albă. Am avut tot felul de griji. Când reuşeam să aţipesc un pic, începea un coşmărel şi se alegea praful de somnul meu.

 

Teama a dispărut dimineaţa, în drum spre locul de muncă. Am încercat să-mi amintesc ce îmi plăcea înainte, să caut părţile bune şi să îmi repet obsesiv că nu am uitat nimic din tot ce făceam şi că eșecul nu e de mine. Când nu mai e cale de întors, măcar să-ţi faci călătoria plăcută.

 

Cum a fost prima zi? Aşa cum mă aşteptam (vezi punctul 3).

 

Stiţi cum e acum, după un an? E ca şi când ai mânca primul fel de mâncare, l-ai termina, apoi ai trece la felul doi şi l-ai termina şi pe acesta. Iar la final, ar trebui să începi să le mănânci simultan şi s-o tii aşa tot restul vieţii. Eu încerc să le mestec separat, să nu le amestec într-o farfurie şi să mânânc un terci în care totul şi-a pierdut gustul. Uneori îmi iese, alteori nu.

 

Voi cum împăcați profesia cu mămicia?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație