Profil de mamă harnică: Mira Loghin, veselă regină a “Lumii lui MOMO”

Nu o dată mi-am imaginat o lume fără interdicții, fără stres și fără compromisuri, o lume pe care o clădești alături de alții ca tine, iar singurele reguli sunt: visează, imaginează-ți, simte, joacă-te, dăruiește! Aceasta e Lumea lui MOMO!

 

Acum câțiva ani am cunoscut-o pe Mira într-un context de business, episod pe care mi l-am adus aminte abia recent, după ce fusesem împreună cu copilul meu în lumea ei, Lumea lui MOMO. Noua Mira era diferită de cea de acum trei ani, nu mai avea ținută office, ci ne-am întâmpinat într-o rochie înflorată și cu codițe împletite. Lumea ei nouă, Lumea lui MOMO, este, pe testate, cea mai frumoasă ieșire din decorul clasic al vieții de zi cu zi, unde copii au voie să facă mizerie, să sară pe perne, să se alerge până la epuizare prin toate cotloanele, și mai ales, să se joace așa cum vor ei. Este, mai exact, “petrecerea lui MOMO”, asa cum o numește de atunci copilul meu de doi ani.

 

Dragă Mira, ce făceai înainte să devii mamă?

Aveam o carieră în managementul comunicării, mai exact tocmai îmi încheiasem socotelile cu una dintre cele mai mari companii din domeniul farmaceutic, unde ocupasem poziția de Head of Corporate Communication și cochetam cu ideea de a face consultanță în comunicare ca freelancer. Obținusem chiar un proiect interesant de consultanță în domeniul energetic și eram curtată de una dintre cele mai mari agenții de comunicare din lume, pentru un proiect internațional foarte bine plătit. Însă obosisem. Și mă dureau “etichetele” sacourilor purtate în cei 18 ani petrecuți în sistemul corporatist, ba chiar și spatele, căci nu e confortabil să-ți schimbi des patul de acasă cu cel din hoteluri. Au fost ani frumoși, de altfel, în care mi-am făcut cu multă pasiune profesia. Însă aveam senzația că nu trăiesc povestea mea pe de-a întregul. Aveam nevoie de libertate, libertatea de a fi eu însămi, de a alege, libertatea de a crea și de a exprima tot ceea ce simt. În plus, aveam nevoie de timp, timp pentru mine. Timp să evoluez. Căci uitasem cum e să mă bucur pe deplin de el până într-o zi când m-am întrebat unde sunt eu în toate acestea? Și de atunci a început tăvălugul.

 

Când sau cum ți-a venit ideea unei astfel de afaceri?

Ideea a fost mai degrabă un vis. Un vis pe care îl aveam de mulți ani, ca o călătorie imaginară într-o lume ideală. Mă atrăgeau culorile, mișcarea, muzica, poezia, teatrul în măsura în care mă prindea joaca inocentă și fantezistă a copiilor. Nu o dată mi-am imaginat o lume fără interdicții, fără stres și fără compromisuri, o lume pe care o clădești alături de alții ca tine, iar singurele reguli sunt: visează, imaginează-ți, simte, joacă-te, dăruiește! Declicul a venit odată cu nașterea fiului meu, Zoran. El mi-a redat pofta să mă întorc la perioada copilăriei mele: să privesc și să înțeleg lumea, să mă joc din nou, să am curaj de a fi eu însămi. Întâi m-am înscris la a doua facultate: Istorie. Îmi era dor de școală, de studiu, de întâlniri cu profesori. Pentru multi dintre apropiați, a fost și încă este o surpriză. De ce să începi o facultate de istorie la 35 de ani? La ce îți trebuie? am fost deseori întrebată? La nimic, am răspuns de fiecare dată cu satisfacție, dar îmi place.

În primăvara lui 2011, începusem să cochetez serios cu ideea de a-mi pune visul în practică, mai ales că unul dintre apartamentele imobilului în care locuiam era gol și își căuta de multă vreme un chiriaș. Era cât se poate de convenabil, practic eram acasă cu totul, ceea ce îmi oferea siguranță, confort, încredere, la cinci minute de Parcul Cișmigiu și tot atâtea de grădinița unde mergea Zoran. Și uite așa m-am trezit câteva luni mai târziu (cu un picior în gips după un mic accident) colorând pereți, vopsind uși și giurgiuvele, pictând mobilier din lemn natur, cosând perne vesele. Pregăteam doar un spațiu care se dorea să devină o dimensiune fără limite unde fiecare să-și trăiască timpul și visele, și unde să se exploreze. Iar la toate acestea a contribuit firescul – rolul meu de mamă. Conștientizarea că lângă mine crește un suflet liber pe care îl iubesc necondiționat, un pui de om care are nevoie de mine cât să-l însoțesc și să-l sprijin în alegerile lui. Să îi arăt că îmi pasă de cine este, de ce simte și ce își dorește să devină. Iar că să pot rămâne lăngă el și să îi ofer ce are nevoie, eu, adultul, părintele, am nevoie să evoluez, să cresc.

Așa că am mizat pe joc pentru că, încă de la naștere, omul este menit să se joace, jocul ne ajută să supraviețuim, este o sursă nesecată de energie pentru noi înșine. În același timp jocul calmează, relaxează și stimulează mintea și corpul. Jocul ne ajută să fim mai inventivi, fericiți, flexibili și chiar înțelegători. De aceea, vad mai degrabă jocul ca o necesitate a existenței noastre. Din păcate, atunci când creștem, ajungem să vedem jocul ca pe ceva pueril, pierdere de timp, fără obiectiv, iar uneori o simplă distracție fără efect pe termen lung.

Așa că, pornind de la povestea lui Michael Ende – care cred că mi-a schimbat viața -, am imaginat un spațiu informal (un concept de viață, mai degrabă) pentru adulți și copii, pentru a da împreună o altă valoare timpului pe care îl trăim zi de zi. O comunitate solidă de părinți și copii care susține învățarea prin joacă, creativitatea liberă, explorarea în siguranță, observarea și ascultarea.

 

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație