„Ce faci, mami?” „Ba pe-a ta!”

Adriana Moscu
prea-mult-mami-totul-despre-mame

„Ce faci, mami?”, o întrebare pe care o auzi des, prea des, prea mult timp după ce ai născut

Mi-am dorit să devin mamă de când mă știu, mai ales că am fost sora mai mică și nu am avut o „păpușă vie” asupra căreia să-mi descarc valul de iubire și afecțiune. Când, în sfârșit, visul a devenit realitate, am experimentat un milion de senzații și emoții. Nu au fost toate numai despre fericire, cum îmi închipuiam în copilărie. Au fost câteva și de îndoială, și de teamă, și de epuizare. Însă de departe cel mai neașteptat a fost cel de abandon. Abandon al propriei ființe, al propriei identități, manifestat atât de mine, cât și de ceilalți vizavi de mine.

Prea mult “mami” strică

Dintr-o dată, nimeni, de la cei mai apropiați, până la colegi sau simple cunoștințe, nu se mai interesa de mine, de Adriana. Cu toții întrebau de copil. Ce face, cum e, ce-a mai zis, ce-a mai mâncat, dacă doarme noaptea, dacă a început să facă la oliță, cum o îmbrac în parc, dacă o las să se joace în nisip, când o dau la grădiniță, dacă i-au căzut dinții de lapte, dacă papă tot din farfurie, dacă doarme singură în camera ei sau o iau cu mine în pat, dacă, dacă, dacă.

Nu a existat o pauză de regăsire a propriei identități între primul și al doilea copil, deși am născut la o diferență de aproape cinci ani. De 13 ani încoace eu sunt doar “mami”. Mai mult, sunt “ce mai faceți, mami?”. Alte mame nici măcar nu mi se mai adresează la persoana a doua singular, cu „tu”, ci, ca într-un basm suprarealist, ființa mea a devenit un fel de extensie a ființelor copiilor mei. Un fel de entitate-parazit care trăiește în, pentru și din copii.

Mamă, dar și femeie

Am stat și m-am gândit serios de ce mă deranjează acest apelativ – „mami”. Mi-a trecut chiar prin minte, la un moment dat, că sunt o mamă rea, că, de fapt, îndatoririle părintești mă depășesc, că în toți acești ani m-am mințit singură, că am făcut prea repede copiii și am ars etape esențiale din viața oricărei femei care își dorește să se simtă împlinită.

Apoi m-am mai gândit o dată și mi-am dat seama, vorba englezului, că „it’s not me, it’s them”. Că maternitatea și feminitatea, deși două concepte separate, merg mână în mână, se completează. Și revelația care mi-a adunat de pe jos psihicul făcut fărâme a fost următoarea: că feminitate fără maternitate se poate, dar maternitate fără feminitate – nu.

O mamă nu poate fi altfel decât împlinită lângă copiii ei și dornică să vorbească la nesfârșit despre câte-n lună și în stele au mai făcut ștrengarii. Însă odată devenită mamă, ea nu-și pierde statutul de femeie și, mai mult, de ființă individuală, care se bucură atât prin copiii săi, dar mai ales prin sine.

Spune-i pe nume!

Așa că, data viitoare când te ma întâlnești cu o „mami”, întreab-o și de ea. Și nu te sfii să-i spui pe nume. Pe numele ei de femeie. Pentru că da, e mamă care-și îngrijește puii, îi spală și-i hrănește, dar e și femeie care își îngrijește corpul, care și-ar dori o oră la spa și o noapte de somn fără întreruperi. Da, e mamă care alege un concediu all-inclusive unde copiii se joacă și adulții se plictisesc, dar e și femeie care visează la o vacanță exotică, în care să se răcorească la umbra palmierilor și să poarte un costum de baie sexy, nu unul întreg, cuminte, cum fac mamele în concedii. Da, e mamă care citește în fiecare seară, la culcare, povești cu feți-frumoși și ilene-cosânzene copiilor ei, dar și femeie care ar citi un roman bun dacă ar mai avea timp. Da, e mamă care își învață copiii să buchisească, dar și femeie care se luptă cu provocările carierei.

„Ce mai face, femeie, sufletul tău?”

E o adresare bună pentru început. Spunându-i mereu „mami”, s-ar putea să o faci să creadă că nu mai e firesc să-și dorească lucruri numai pentru ea. Că e un gest egoist să nu se gândească 24 de ore din 24 la copil și să-i trecă prin minte că ar trebui să se ocupe și de propriile nevoi. Mai ales când copiii sunt mici, o mamă ajunge să trăiască exclusiv într-o lume a copiiilor. La propriu. De aici și până a da în mintea lor, nu mai e mult. E motivul pentru care, după 13 ani de mers la zeci de party-uri de pici pe an, am ajuns să nu le mai suport. Vreau să ascult muzică de oameni mari, să port discuții cu și despre oameni mari, să nu trebuiască să mă maimuțăresc atunci când copilul se plictisește. Știu că este doar o fază, pentru că atunci când sunt plecate de-acasă un timp mai îndelungat, mi se lungesc urechile de dor după ele.

Iar dacă știu că voi fi o bunică din cale afară de cool, este pentru că acum am decis să petrec ceva timp și cu mine.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa