Când Sfântul Valentin exagerează

Fiți sincere, voi ați trecut de fiecare dată cu bine de Ziua Îndrăgostiților? Sau s-a mai lăsat și cu lacrimi și momente penibile? Indiferent de răspuns, citiți mai jos ce se întâmplă când Sfântul Valentin îi îndeamnă pe îndrăgostiți să fie extravaganți. Atenție, veți râde în hohote.

 

Am auzit prima oară de Sfântul Valentin prin gimnaziu, dintr-un film american (evident!). A doua zi, la școală, i-am zis colegului meu de bancă, pe care îl chema Valentin, să ne servească cu bomboane pe 14 februarie, pentru că e ziua lui: Sfântul Valentin există!

 

Ce era cu acest sfânt am aflat ulterior, prin liceu, când pe la începutul lui februarie toate colegele mele făceau planuri și își rupeau merdenelele de la gură doar ca să facă economii pentru cadoul iubitului – te miri ce brichetă, jucărie, pernă, pix, toate inscripționate cu, ați ghicit, I love you!

 

Cât am fost eu în liceu, sărbătoarea asta era cool. Era cool să mergi în gașcă cu fetele să cumperi cadouri, era cool să le împachetezi, era cool să le dăruiești, era cool cu condiția și mai cool să ai pentru cine să faci toate astea. Eu nu eram cool.

 

Prin clasa a 12-a inevitabilul s-a produs și am devenit și eu cool. Nu știu cum s-a făcut că sărbătoarea dragostei m-a prins într-o pseudorelație. Cum bani de merdenele nu prea aveam prevăzuți în buget, îmi lipsea cu desăvârșire sursa unor economii în numele iubirii. Până la urmă, i-am cumpărat iubitului meu o felicitare. Nu i-am mai scris nimic pe ea, avea deja un mesaj siropos. În ziua cu pricina am făcut trocul de cadouri. El s-a arătat profund impresionat de ceea ce primise. Eu, la rândul meu, am fost extaziată la vederea unei broșe. Mă rog, era o chestie care cred că era broșă. Era o piatră mare, neagră, prinsă într-un suport metalic și aducea a gândac de bucătărie din acela mare și hidos. M-am prefăcut bucuroasă când am primit-o, dar îmi tot venea să-l întreb ce e. Cred că era broșă, totuși.

 

Apoi am venit în București, la facultate, unde am aflat că nu e chiar așa cool să sărbătorești Valentine’s Day. Era prea mainstream. Așa că am trecut imediat în tabăra celor care erau anti. (În realitate, tot n-aveam bani de merdenele, iar a fi anti nu mă costa nimic).

La un moment dat, de un Valentine’s Day, eram de ceva timp cu un băiat care părea să-mi placă. Din câte discutaserăm noi, nici el nu părea să pună prea mare preț pe ziua asta. Dar, am aflat mai târziu, “a nu pune mare preț” era o chestie de nuanță.

 

Chiar pe 14 februarie, el mi-a dat întâlnire la Magazinul Unirea, în față la Mac. Nu știu cum am reușit, dar eu am ajuns cu vreo 20 de minute înaintea lui. Aveam de gând să intru un pic prin magazin să-mi clătesc ochii, dar am fost reținută de spectacolul de afară. Ei bine, ceea ce se petrecea afară era delicios. Pe lângă mine, în fața magazinului se mai aflau mulți alții, fete sau băieți, care își așteptau iubirile. Fiecare avea măcar o pungă de cadou în mână (neapărat roșie). Zic “măcar” pentru că băieții mai aveau pe lângă pungă și cel puțin un trandafir roșu. Când le venea dragostea mult așteptată, începea distracția pentru mine: scena cadoului – când fiecare își desfăcea pachețelul și, bineînțeles, se bucura. Nici acum nu înțeleg de ce ai fi extrem de bucuroasă când primești de la iubit un set săpun + șampon + gel de duș. Inițial, mă apucasem să întocmesc un top al celor mai penibile cadouri. Iubărețul cu săpunul ocupa, evident, primul loc. A încercat să-l detroneze un tip cu o vază din Obor (nu, nu l-am întrebat de unde o luase, dar în Obor văzusem așa ceva), dar cam slăbuță încercarea. Oricum, era în cărți, numai că în cinci minute a apărut o tipă care i-a devansat. Mă rog, i-a umilit. A trecut imediat pe locul întâi si nu credeam că ar avea vreo șansă să fie prea curând depășită. Îi adusese iubitului ei un lanț de care era atârnată o cruce destul de măricică. Eu crezusem până atunci că de Sfântul Valentin trebuie să faci cadouri cu inimi, i love you și cam atât. Mă rog, lui i-a plăcut sau, cel puțin, a mimat la fel de bine ca o femeie.

 

Spectacolul devenea din ce în ce mai palpitant, iar eu rememoram topul cadourilor recent întocmit, în ideea că mă voi distra copios când îi voi povesti iubitului meu. Rămânea fata cu crucea pe 1, pe 2 era săpunul și pe 3 vaza. N-am terminat să recapitulez, că de pe trotuarul din stânga magazinului a apărut o inimă textilă de dimensiuni jenante care se deplasa. Era clar că era dusă pe brațe de cineva și spun asta pentru că, sub ea, se vedeau niște picioare de om. Ei bine, la așa ceva nu m-am putut abține și am izbucnit în râs. Mi se mai întâmplă uneori să râd pe stradă și oamenii să se uite ciudat la mine, dar de data aceasta n-avea cine, pentru că aproape toată lumea râdea. Tipul, pentru că după pantofi și pantaloni părea să fie un EL, devenise un fel de circ ambulant. Unii îi făceau poze cu telefonul mobil, iar alții făceau tot felul de remarci pe care n-aș putea să le reproduc aici.

 

Gata! Era pe locul întâi, nici nu încăpea discuție. Pe măsură ce se apropia de mine vedeam că pe inimă scrie, ați ghicit!, I LOVE YOU! Inima mergătoare s-a oprit cam prin dreptul meu, iar eu, drăguță din fire, m-am retras spre marginea trotuarului, ca să-l las pe om să-și repereze iubita. Asta dacă ar fi putut să vadă ceva în față, că la cât era de mare “cadoul” nici nu vedea pe unde merge. Mă uitam și eu prin mulțime. Devenisem curioasă să văd cum arată prietena unui astfel de specimen. Dar nu trec 10 secunde când observ că, din lateralul inimii, cu obrazul lipit de materialul textil, reușeste să scoată ochii și să-mi zâmbească cu mândrie o față cunoscută. Ajunsese prietenul meu. Ajunsese direct pe primul loc.

 

Vreți să știți ce s-a întâmplat în continuare? Să zicem că Sfântul Valentin nu ne-a purtat noroc.

 

Și, dacă tot a venit vorba de momente jenante, să ne amintim de momentele în care copiii ne fac să roșim.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație