Cel mai special cuplu din lume

Destinul oamenilor speciali este întotdeauna legat de o poveste de dragoste specială

 

Ce înseamnă dragostea pentru voi? Cât de specială e povestea vieții voastre? Și, mai ales, câte înțelesuri are pentru voi cuvântul “special”?

 

Să citim povestea celui mai special cuplu din lume și să ne bucurăm că există iubire, încredere și speranță chiar și în cele mai grele situații. Sau poate mai ales atunci.  

 

Nu am ştiut-o atunci când, din treizeci de oameni aflaţi la o petrecere de majorat, el mi-a părut cel mai special. Nu am ştiut-o nici atunci când, din două mii de perechi de ochi din liceul acela, ochii lui mi s-au părut cei mai speciali. Nu am ştiut-o nici atunci când toate prietenele mele îmi spuneau că noi formăm un cuplu special. Nu am ştiut-o nici măcar atunci când mătuşile lui caraghioase au strâmbat din nas spunând că este “cea mai specială nuntă la care am fost vreodată”. Nu am ştiut-o nici atunci când, proaspăt mutaţi în căsuţa noastră mică, prietenii spuneau că este o casă special decorată. Nu am ştiut-o nici atunci când medicii spuneau că este o sarcină specială. Nu am ştiut-o nici când el se uita cu la fel de multă iubire la mine şi după trei, cinci sau opt ani. Nu. Nu am ştiut că vom fi întotdeauna speciali, pentru că nu am ştiut că vom avea un copil special, un copil cu o boală genetică rară.

Acum, însă, ştim. Suntem un cuplu de părinţi la fel de speciali cum este şi copilul nostru. Sunt momente în care ne-am dori tare mult să dezlipim eticheta asta de pe vieţile noastre, când ne-am dori să fim cel mai banal cuplu din lume, cel mai plictisitor şi neinteresant duo de pe faţa planetei. Însă, oricât de speciali am fi, nu avem puterea să schimbăm nimic.

 

Cei mai neînfricați părinți ai lumii 

Pornisem acest articol cu gândul de a scrie câteva încurajări şi sfaturi pentru toate celelalte cupluri de părinţi speciali din lume. Mi-am dat seama, însă, că nu am ce să vă sfătuiesc eu pe voi, tocmai pe voi, care vă luptaţi zi de zi cu prejudecăţile, cu un sistem sanitar bolnav, cu lipsa resurselor şi a tratamentelor adecvate, cu lipsa de informaţii de care aveţi nevoie ca de aer. Ce să vă învăţ eu pe voi, curajoşilor? Pe voi, cei care poate vă luptaţi cu moartea zi de zi, care vă războiţi clipă de clipă pentru fiecare bătaie a inimii copilului vostru? Ce sfaturi vă pot da eu vouă, cei mai neînfricaţi părinţi ai lumii? Poate doar v-aş face să râdeţi puţin dacă v-aş sfătui ca, ori de câte ori vă este greu şi simţiți că nu mai puteți, să vă duceți în braţele partenerului, el este singurul care vă poate înţelege durerea; sau dacă v-aş ruga să nu daţi importanta fleacurilor şi să nu vă certaţi pentru o fereastră uitată deschisă timp de opt ore în miezul iernii, o ciorbă lăsată pe aragaz peste noapte sau un sac de gunoi rămas nearuncat încă de ieri. Tocmai vouă, care nu vă temeţi de nimic, să vă spun eu toate acestea? Sunt convinsă că le ştiţi la fel de bine ca mine. Sunt convinsă că, după ce v-aţi văzut copilul scos din reanimare, după ce aţi tremurat zile la rând aşteptând un amărât de rezultat medical, după ce aţi simţit că atingeţi cu picioarele iadul şi cu creştetul raiul pe holurile unui spital, nu aveţi nevoie de cineva ca mine care să vă amintească simplul fapt că în acele clipe doar celălalt a ştiut să vă aline durerea, frica şi furia dintr-o singură privire, dintr-un singur gest blând, pe care doar el îl cunoaşte.

 

Voi știți deja totul

Ştiu că vouă nu trebuie să vă spună nimeni că nu este cazul să fiţi geloşi atunci când partenerul se găteşte să iasă în oraş o oră, pentru că sunt convinsă că zâmbiţi şi vă bucuraţi văzându-l iar un pic vesel, un pic altcineva decât părintele unui copil cu nevoi speciale. Ştiu că vă bucuraţi pentru bucuria lui.

Nu pe voi trebuie să vă învăţ eu să vorbiţi deschis despre emoţiile, durerile, fricile sau bucuriile voastre de părinţi, ştiu deja că de când aţi devenit părinţi speciali v-aţi dezvoltat o părticică la fel de specială şi sensibilă în suflet, un fel de superradar cu care puteţi simţi de la mii de kilometri tot ceea ce simte celălalt.

Voi nu aveţi nevoie de sfaturi fierbinţi despre cum să nu vă neglijaţi viaţa intimă, cum să vă bucuraţi de fiecare moment de alint fizic, pentru că ar fi de-a dreptul caraghios să vorbesc despre asta unor oameni care ştiu cel mai bine cât de valoros este corpul întreg şi sănătos al celuilalt, cât de mare este bucuria care te cuprinde atunci când simţi seara acelaşi trup de atunci, de demult, de pe vremea când nu eraţi încă un cuplu de părinţi speciali.

Şi ar avea vreun rost să spun deja banala formulă “nu vă învinuiţi unul pe celălalt pentru dizabilitatea copilului vostru”? Cu siguranţă nu! Aţi trecut de mult peste asta, aţi întors deja gândul acesta pe toate cele 237594 de părţi ale sale, iar concluzia a fost întotdeauna aceeaşi: nimeni nu este de vină. Copilul vostru este special și asta vă uneşte şi mai mult.

 

Încurajare, ajutor, iubire

V-aş mai putea spune că cel mai înţelept pentru voi este să cereţi cât de des puteţi ajutorul cuiva. Că un terapeut profesionist este cel mai potrivit să se ocupe de micuţul vostru în timpul zilei, în timp ce voi îi oferiţi toată dragostea şi acceptarea de care are nevoie. Dar tocmai vouă, curajoşilor, să vă spun asta, voi care ştiţi deja la orice oră din zi şi din noapte numele tuturor asociaţiilor, centrelor de terapie şi medicilor, împreună cu numerele lor de telefon, pe dinafară? Nu, nu am să vă spun aşa ceva.

Şi nu am să vă mai spun multe alte fraze care conţin cuvinte precum: încurajare, ajutor, blândeţe, răbdare, masaj, glume, flori, cadou, sms-uri, ştersul lacrimilor, a sta alături, te iubesc, nu am să te părăsesc, vom merge mai departe, sunt aici, nu plec, nu îmi pare rău, aş face-o oricând din nou, sunt fericit că te-am ales pe tine.

 

Haideți să ne reamintim împreună cele șapte lucruri învățate în 10 ani de căsnicie!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație