Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”

Se vorbește mult despre depresia postnatală și, teoretic, toate mamele știu că o ușoară tristețe după naștere, însoțită de irascibilitate și multe sentimente de vinovăție față de faptul că nu te bucuri cum trebuie de copil, sunt absolut normale. Însă, pentru multe mame lucrurile nu se opresc aici. Depresia postnatală este perfidă și te lovește fără să-ți dai seama, scoate la iveală stări și sentimente de care nu te credeai capabilă și care te sperie îngrozitor. Cititoarea noastră Maria Negoiță ne-a scris propria poveste de depresie postnatală, care a durat mai bine de doi ani. 

„Cineva îmi împinge un picior între coaste. Nu mai știu ce visam, dar eram liberă și fericită și era soare și ceva câmpie verde cu un cer albastru senin și… Nu vreau să mă trezesc. Piciorul mă înghiontește mai tare. Strâng tare din ochi, nu vreau să-i deschid. Dacă-i deschid se duce senzația aia faină de bine, de dolce far niente. Piciorului dintre coaste i se alătură o mână care începe să mă frământe enervant. După care se aude o voce mică, ușor curioasă. Dacă ar fi putut vorbi și altceva decât interjecții, ar fi zis probabil „De ce ești încă în pat? De ce nu te joci cu mine? De ce nu-mi dai să mănânc? De ce nu mă iei în brațe? De ce dormi? De ce dormi? De ce dormi?”.

Îmi urăsc viața. Nu vreau să mă trezesc

Deschid ochii și mă surprind având cel mai urât gând pe care l-am avut vreodată. Îmi doresc să adorm înapoi, să trăiesc în vis. Îmi urăsc viața, nu vreau să mă trezesc. Ce rost au toate astea? Ce viață e asta în care mă trezesc atât de tristă și tot ce vreau e să vină seara ca să mă culc iar? Care e sensul vieții mele pe lumea asta? Nu-l găsesc în acest moment.

E o zi superbă de primăvară. Pe geam se văd frunzele teiului, jucăușe în soare. În pat se întinde lângă mine Sebastian, fiul meu de 8 luni. Gângurește mulțumit și se uită spre mine cu ochi curioși. Mă simt groaznic pentru tot ce am simțit mai devreme, dar nu mă pot abține. Gândurile astea vin și nu vor să plece. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și singură. Și vreau să fiu în orice altă parte, făcând orice altceva. Și mă simt atât de incredibil de vinovată pentru asta.

Ar trebui să simt fericire, dar tristețea mă doboară

Nu știu de ce mă simt așa, ar trebui să fiu fericită, recunoscătoare pentru că sunt sănătoasă, că am un bebe sănătos, că suntem toți bine, că am un soț care îmi e alături, părinți care mă ajută la nevoie, chiar dacă nu o fac așa cum le-o cer, ci cum vor ei. Ar trebui să simt fericire, nu tristețe. Cu toate astea, tristețea mă doboară. Mi-e groază de ziua care tocmai a început. Mă rog să îi supraviețuiesc, mă rog să vină seara, mi-e frică. Nu știu de ce mi-e frică, dar simt o teamă constantă care mă strânge de gât, mă apasă pe piept, îmi pune un nod în stomac și-mi face burta să bolborosească.

Nu mănânc, de teamă să nu am nevoie la baie cât timp ies cu copilul afară în parc. Nu schimb nimic la rutina zilnică. El e pe primul plan și viața lui nu va suferi din cauza unei proaste care nu e capabilă să-și găsească fericirea. Ignor tot ce simt, trag aer în piept și pornesc.

M-am chinuit ca un animal în cușcă

Au trecut 4 ani si jumătate de atunci. Acum, când îmi amintesc, știu că acela a fost începutul a ceea ce se numește depresie postnatală. Atunci nu știam. Atunci mă chinuiam ca un animal în cușcă. Într-o cușcă făcută de mine, dar și asta aveam să aflu tot mai târziu. De la momentul zero au urmat peste doi ani de anxietate, atacuri de panică, somatizări extreme. Mă trezeam cu frică și mă culcam ca să n-o mai simt. Nu mâncam aproape nimic.

Am slăbit atunci 28 de kg. Ajunsesem să am cu vreo 16 kg sub câte aveam când rămăsesem gravidă. Mergeam la terapie și îi spuneam psihoterapeutei că dau jos cam un kilogram la 2-3 zile, că mă uit în oglindă și parcă… dispar. Nu mâncam de frică. Mi-era teamă ca hrana o să-mi facă rău – cutare chestie nu se digeră bine, aialaltă îmi provoacă gaze, aia mă strică la stomac. Nu știam că somatizez. M-am dus la doctori. Am făcut o tonă de analize. Ajunsesem să am scaun cu sânge, palpitații, tremur, senzația că mi se închide gâtul și nu mai am aer.

Doamnă, vă bate soțul?

Eram perfect sănătoasă. Medicii au început să-mi sugereze, unii mai subtil, alții mai evident, că e cazul să mă odihnesc. „Relaxați-vă, doamnă! Faceți ceva ce vă place. Lăsați copilul cu soțul și întâlniți-vă cu o prietenă” mi-a spus gastroenterologul după ce mi-a venit rezultatul de la endoscopie și colonoscopie cu biopsie. „Aveți o gastrită ușoară, altfel sunteți bine”. Medicul de familie m-a trimis la duhovnic. M-a întrebat dacă mă bate soțul, dacă am probleme cu părinții, i-a spus copilului (de un an jumate la vremea aceea), că nu e vina lui că mami e nefericită.

Cel mai nasol nu a fost primul atac de panică (cu care am ajuns la camera de gardă la Bagdasar acuzând durere în piept și respirație insuficientă, plus durere de mâini și torace), ci atacul de panică pe care l-am gestionat singură. Singură, adică fără să ajung la spital. Duceam constant muncă de lămurire cu mine. „Nu există ce simți acum. Ți se pare că nu ai aer. Ți se pare că te apasă o piatră pe piept. Nu se va întâmpla nimic rău. Nu ai niciun motiv real de frică. Este doar în închipuirea ta”. Repetam poezia, la nevoie, de câteva zeci de ori pe zi.

Voiam ca psihiatrul să-mi dea pastila care îți ia simptomele cu mâna

Evident că nu aveam chef de discuții sau ieșiri în oraș sau cu soțul meu, de sex nu mai vorbesc. Mă apucau toate cele numai când mă gândeam. Mă întâlneam totuși cu prietenii uneori, la sindrofiile de familie. Constatau cât am slăbit, mă felicitau și… cam atât.

După vreun an de chin am ajuns la psihiatru. Am discutam două ore, în urma cărora m-a trimis la psihoterapie. Dezamăgire totală. Venisem pentru pastila aia care să-mi ia simptomele cu mâna. Voiam echivalentul paracetamolului pe care îl iau pentru durerea de cap. Și psihiatrul m-a trimis la psiholog. Great! Deja mergeam la psiholog. Nu e terapia care trebuie atunci, mi s-a explicat. M-am dus, deci, înapoi, și am zis mai departe.

A mai trecut un an de chin. M-am întors la psihiatru. Am reluat discuția și mi-a explicat că îmi poate da pastila x sau y dar că nu își fac efectul azi la 3, ci peste o lună și că este un tratament de durată ca să văd efecte. Îmi era groază de orice era nevoie să înghit, de la mâncare la pastile, așa că am renunțat complet la această idee și am continuat lupta. Între timp m-am documentat.

O poveste de depresie postnatală care a durat mai mult de doi ani

Am citit enorm despre procesele fiziologice din corp atunci când simți frică, despre mecanismele anxietății și ale panicii, concret de ce simți ceea ce simți atunci când ți-e teamă – cum se eliberează adrenalina, cum se concentrează sângele în anumite părți ale corpului și tot așa. Mi-am explicat logic fiecare reacție organică a organismului și am internalizat-o. Am învățat tehnici prin care să-mi distrag atenția, prin care să mă reactivez (pentru că pur și simplu înghețam de frică). La început le-am făcut mecanic, apoi din inerție. Am rescris trasee neuronale cu bună știință, am făcut tot ce îmi provoca frica pentru a vedea ce se întâmplă. Mergeam ca un robot, acționând doar rațional.

Mâncam pentru că era nevoie să supraviețuiesc, nu de foame sau de poftă. Făceam efort pentru hormonul fericirii. Mergeam în excursie departe de casă (mediu familiar, sigur) sau de spitale (pe care le percepeam ca pe o salvare) cu frica la cote maxime. M-am încăpățânat să-mi trăiesc viața ca și cum tristețea și frica erau niște personaje negative dintr-un vis urât și doar de mine ține să mă trezesc din somn.

Acum, când privesc în spate, realizez cât de mult m-am chinuit și cât de absurd era totul. La vreun an după ce s-a terminat, m-am surprins spunând într-o ședință de psihoterapie că eu cred că ce am trăit doi ani și mai bine a fost o poveste de depresie postnatală. Terapeuta mi-a zâmbit. Ajunsesem, în sfârșit, la finish”.

Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de depresie post natală, te invităm să citești și:

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()