Povestea depresiei mele. „Simțeam că merg pe o gheață subțire și vedeam bezna de sub ea”

povestea depresiei
Plângeam din senin, fără vreun motiv, iar când soțul mă întreba cum poate să mă ajute, nu știam ce să îi răspund.

În campania de conștientizare a depresiei mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste de depresie postnatală, trimisă de o cititoare care a dorit să își păstreze anonimatul. Redăm povestea mămicii, așa cum a fost scrisă de ea: 

„Mă pregătesc să scriu acest text de câteva luni, dar de fiecare dată când vreau să mă apuc îmi dau seama că tot ce aș vrea să spun e în ceață. Mai mult decât ceață, pâclă chiar. Și prin această pâclă azi încerc să formulez căteva propoziții, deci să strecor subțiri raze de lumină în povestea depresiei mele. Și pentru că mi-e foarte frică să nu trezesc din nou fantomele, voi încerca să găsesc și posibile soluții. Pe unele le-am folosit, pe altele nu, dar am convingerea că pot fi cuiva utile, dacă se află în aceeași situație cum am fost eu mai bine de un an.

Desigur că știam despre depresia postpartum, dar pentru că după prima naștere am fost foarte bine și am depășit cu ușurință baby-blues-ul, nicicum nu mă așteptam să fiu lovită din plin de depresie după apariția celui de al doilea copil.

Este o stare foarte perfidă, pentru că vine într-un cocktail atât de bine amestecat, încât e aproape imposibil să separi oboseala de îngrijorare și de suprasolicitare emoțională și după ce le strecori pe toate să descoperi că la fundul paharului de cocktail mai rămâne un ingredient – depresia. Doza acesteia din urmă crește zilnic și o observi abia când e prea târziu, asemenea dozei de arsenic utilizată în otrăvirile din evul mediu.

Crize de plâns de trei ori pe săptămână

Într-o (nu atât de) bună zi, mi-am dat seama că, indiferent de câte ori mă trezeam pe noapte, o dată sau de n ori, dacă aveam ajutor sau nu, dacă petreceam mult timp în aer liber sau nu, dacă mâncam în liniște sau nu, dacă afară ploua, ningea, era soare, vânt, viscol, crizele mele de plâns rămâneau constante. În medie, de 3 ori pe săptămână, ziua sau noaptea, afară sau în casă, când hrăneam copilul sau citeam, cu motiv, dar, mai ales fără motiv evident.

Atunci când soțul meu mă întreba ce am și ce poate face să îmi fie mai bine, parcă nu aveam un răspuns, dar parcă aveam prea multe. Eram în pâclă. Făceam tot ce era de făcut, îngrijeam copiii, casa, ba chiar zâmbeam în contexte sociale (cum altfel? Sunt mamă! Nu pot fi decât fericită!), dar totul ca prin ceață.

Simțeam că merg constant pe o gheață atât de subțire încât vedeam bezna adâncă și frigul ce se deschideau sub ea și la fiecare criză de plâns mă cuprindea teroarea că o să cad sub acea gheață fără cale de scăpare. Pentru a descrie senzațiile mele din acele zile am folosit o grămadă de comparații și metafore, este singurul mod în care reușesc să transmit ce se întâmpla în mintea mea și cât de intens trăiam aceste stări de profundă tristețe fără să le pot corela cu ceva anume.

Doliul după nevoile neîmplinite

În cartea sa ”Legături Pierdute – cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare”, Johann Hary spunea: ”Eu cred că este extrem de revelator că doliul și depresia prezintă aceleași simptome. Cred că o parte din ceea ce este depresia este doliul după propria viață– care e neconformă cu felul în care ar trebui să se desfășoare, e doliul după propriile nevoi neîmplinite”.

De la o vreme sunt mai bine. Se întâmplă să se adune iarăși norii negri deasupra capului, însă nu trăiesc cu ei constant și asta îmi dă speranța că ce a fost mai rău a rămas în urmă. Există, însă, și teama că totul e doar temporar. De aceea, pornind de la ideea lui Johann Hary, mi-am propus să analizez cât de bine pot stările pe care le-am trăit, să le dau un sens și să văd după ce am avut nevoie să țin doliu timp de mai bine de un an (de la trei luni după naștere, până când copilul a făcut un an și jumătate).

Viața socială: izolarea m-a costat

Prima naștere a fost una traumatizantă și multă vreme am evitat să vorbesc despre cele întâmplate. De aceea, instinctiv, am ocolit mamele din cartier, căci toate dialogurile începeau cu întrebarea ”cum ai născut?”. Chiar dacă a doua naștere nu a mai fost la fel, am urmat modelul de a plimba singură căruciorul, iar această izolare m-a costat și mi-am dat seama prea târziu de acest aspect. Odată cu apariția unui bebeluș, universul social se restrânge foarte mult. Prietenii de până la copil au alte interese, sunt disponibili doar în weekend sau și mai rar. De aceea, singurul grup de prietene prezente și active pe care îl poți avea este cel de mame, pe care eu intenționat nu l-am cultivat. Dacă ar fi să schimb ceva, probabil nu aș mai evita atat de categoric socializarea cu mamele din cartier, există dialog și după întrebarea dificilă, iar eu nu i-am dat șanse.

Libertatea de mișcare se restrânge la spațiul din jurul blocului

Trecerea de la o persoană activă (chiar dacă cu burtă), care merge la serviciu, iese în oraș, se întâlnește cu multă lume și discută pe o varietate de subiecte la una care plimbă un cărucior prin jurul blocului este foarte bruscă. Dacă nu ai carnet de conducere să ieși din cartier, în maximum o lună spațiul pe care îl poți acoperi pe jos ajunge să ți se pară închisoare. Cea mai mare distracție devine vizita la medicul de familie pentru vaccinuri și controlul periodic, iar escapadele în Mall sunt înlocuite cu shopping-ul în supermarket. Recomand celor care se pregătesc să devină mame să își ia carnetul de șofer. Este mai mult decât un carnet de conducere, este un carnet de ieșire din închisoare.

Timpul și spațiului personal, zero

Știți vorba ”e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil?”. Acum, satul este înlocuit de una, maximum două persoane, mama fiind tot satul aproape non-stop. Mai rămâne loc și timp pentru ea? Foarte puțin, dacă nu chiar deloc. Iar pe timpul disponibil mereu e o concurență nebună. Ce să faci mai întâi în ora aceea cât doarme copilul? Ai dormi, dar ai și mânca măcar o dată așezată și cu ambele mâini libere, ah, și pe păr ar fi timpul să te speli, dar ce bine ar prinde o plimbare fără cărucior. Și câte alte nevoi simple, omenești, ți-ai dori să înghesui într-o singură oră, dar vai! e bine dacă bifezi măcar una. Soluția pe care o văd acum, cu capul limpede, este că trebuie să ceri ajutor deschis și clar. Poate se va oferi cineva, poate nu, dar șansele să primești ajutor sunt mai mari dacă spui că ai nevoie de el. Și revin la grupul de mămici. Puteți sta cu rândul cu copiii, ca să apucați pe rând să faceți lucruri și pentru voi: fie că mergeți la coafor sau vă faceți manichiura sau doar bifați 5000 de pași zilnic, vor aduce o schimbare mult mai mare decât vă ofereau până la apariția copiior.

Efortul fizic fără un copil în preajmă

Stați, nu dați cu piatra! Mamele fac efort cât zece. Nu odată mi-au fost admirați bicepșii, după ce am dus copiii în brațe vreme de câțiva ani. Mamele fac și plimbări în aer liber împingând căruciorul. Nu la aceste tip de efort mă refer, ci la acela care nu presupune prezența unui copil în preajmă. Mersul la sală, lecțiile de dans sau alergatul sunt clar asociate cu efort fizic pentru binele propriu, pe când ieșirile cu bebelușul nu. După o oră de sport simți că ai făcut ceva pentru tine, după o oră de plimbare în parc cu copilul, nu. În plus, sportul ne face mai fericite. Cum? Când faci efort, corpul eliberează endorfine – care aduc un sentiment pozitiv în organism, de aceea ne simțim euforici după o oră de alergat. Așa că, luați-vă o prietenă, preferabil mamă și ea, și făceți-vă abonament la dans, zumba, aerobic, kangoo jumps sau ce credeți voi că v-ar plăcea. Două ore pe săptămână nu e un capăt de lume, sigur găsiți pe cineva care să stea cu copilul. Este timp pe care vi-l dedicați, veți vedea cu alți ochi lumea din jur. Promit!

Ignorați presiunea socială (cât puteți de mult)

Vă mai amintiți ce gazelă a apărut Ducesa de Cambridge în zare la doar câteva săptămâni după ce îl născuse pe prințul Louis (ca să menționăm doar cea mai recentă naștere dintre cele trei)? Am admirat-o pe Kate? Cu siguranță! Dar m-am și întrebat: ”Eu de ce nu pot?”, ”Kilogramele mele de ce vin în loc să plece?”, ”Ce nu e în regulă cu mine?”. Nemulțimirea față de modul în care arăți nu poate face decât mult rău în contextul în care și așa ai niște lupte de dus (recuperare după naștere, adapatare la noul program de viață, alăptare și câte altele). Apoi, mai e și ”obligația” de a fi fericită. Cum poți spune cuiva că ești într-o stare cronică de tristețe când un bebeluș e motiv de bucurie și îți este intrezis a priori dreptul la alte emoții decât fericirea exaltantă? Cum poți recunoaște în fața cuiva că nu mai poți și că vrei să iei o pauză, fără să te simți vinovată sau judecată?

Tine minte! O mamă nu trebuie să revină în două luni la kilogramele inițiale. Nu ne revenim în două luni și în contexte mai favorabile, darămite când hormonii își fac jocul așa cum vor ei, când lipsa de somn e adesea compensată cu dulciuri, când să mânânci în grabă, ce-o fi, din picioare, cu bebelușul în brațe e o normalitate. Da, o mamă are voie să se simtă și copleșită, și obosită, nu doar fericită! E vreunul dintre voi fericit non-stop? Atunci mama de ce ar trebui să fie? Ea are voie să se simtă oricum îi dictează emoțiile și nu trebuie judecată pentru toate acestea, ci trebuie doar ajutată și sprijinită. Și nu, vorbe de genul ”memelor noastre le-a fost mult mai greu și nu s-au văitat atât” nu ajută deloc, fac doar mai adâncă starea de vină și de neputință.

Verificați-vă sănătatea

Stările depresive au multe cauze sociale, așa cum sunt cele enumerate mai sus, dar pot avea și cauze biologico-chimice. De aceea, un set de analize ar fi foarte binevenit. Faceți analizele generale, determinați dacă aveți lipsă de magneziu, de vitamina D sau dereglări ale hormonilor tiroidieni, căci toate aceste dezechilibre pot da stări de depresie sau anxietate. În niciun caz nu apelați la automedicație! Un medic va ști exact ce set de analize să vă recomande și apoi să vă prescrie un tratament adecvat. Nu ignorați simptomele. Cu cât mai repede acționați, cu atît starea de echilibru emoțional va apărea mai rapid!

Vorbiți cu un specialist

Pentru că depresia nu e o stare care apare brusc, ci crește treptat în intensitate, multă vreme poți avea senzația că e o stare trecătoare, că e de la vremea de afară, că e de la lipsa de somn sau poți găsi alte cauze. Dacă însă simți că stările de tristețe s-au cronicizat și că nu mai vezi luminița de la capătul tunelului, e bine să vorbești cu cineva specializat. Un psihoterapeut poate pune lucrurile în perspectivă, te poate ajuta să înțelegi mai bine emoțiile pe care le simți și să le accepți.

Între toate relele, depresia mea a adus un lucru bun. Am aflat mai multe despre mine și nevoile mele emționale și fizice. Aș fi preferat să aflu altfel? Cu siguranță, dar îi rămân recunoscătoare că mi-a adus noi adevăruri despre cine sunt, ce vreau și cum pot obține.

Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de depresie post natală, te invităm să citești și:

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()