Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 12

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Ecografii, tăceri, emoții și răspunsuri la întrebari de demult, din vremea altor sarcini.”

Asta e săptămâna cu prima ecografie morfofetală. Am auzit termenul ăsta pentru prima oară abia la a doua sarcină. La prima… la prima a fost atât de frumos, de încărcat de minune şi minunare, încât nici nu îmi pot explica foarte bine cum a apărut Petru în viaţa noastră decât ca pe ceva magic.

Aveam douăzeci şi trei de ani şi eram proaspăt căsătoriţi, simţeam că vom rupe lumea în două, ba chiar în şase şi că o vom reconstrui după visele noastre. Cumva, cred că până la urmă asta am şi făcut. Însă nu cum ne închipuiam noi, ci pe drumuri mult mai grele şi mai întortocheate. Be careful what you wish… Medicul care mi-a monitorizat sarcina cu Petru a fost medicul de familie, oricât de ciudat ar părea. Doctoriţa Petrescu. Mă ştie de la şaisprezece ani. Chiar şi acum, când i-am spus că sunt însărcinată din nou, s-a bucurat ca şi cum ar fi fost mama. Atunci, treisprezece ani în urmă, mi-a dat trimitere la ginecologie la Policlinica Batiștei. Ce spitale fancy, ce rezerve private cu bebe în cameră, ce naştere în apă! Ecografii 3D şi 4D doar în filmele science fiction de pe canalele tv nemţeşti sau italieneşti. La ei adică. La noi, un hol slab luminat, cu scaune de plastic în sala de aşteptare, pereţi albăstrui în vopsea de ulei, că se curăţa uşor. O doctoriţă ginecolog în vârstă, cu aspect unsuros, un ecograf dubios, ce proiecta imagini în nuanţe palide de gri şi, din când în când, verde! Da, da, verde, fix nuanţa aia de monitor stricat pe care o aveau calculatoarele 386 în anii nouăzeci. Noroc că doctoriţa mea era vânjoasă şi din doi pumni aplicaţi strategic, chirurgical, ecograful îşi revenea imediat.

Două astfel de ecografii am făcut. Una de confirmare a sarcinii, o alta mai târziu; să fi fost „morfofetala” de cinci luni… Nu mai ştiu. Îmi amintesc doar că am ieşit din cabinet aşa, ca zăpăcită şi cu o foaie mică de hârtie pe care scria vârsta sarcinii şi explicaţia “făt mare”. Parafa. Semnătura. Atât. Afară mă aşteptau soldaţii americani ce păzeau ambasada de alături. Era imediat după 9/11. A mai urmat încă o ecografie, în opt luni de sarcină, la un medic celebru, şef de clinică, pe care mama soţului meu şi-l descoperise, magic, printre cunoştinţele de demult. Unul dintre spitalele cu ştaif din Bucureşti. Control atent, cu ecografie pe îndelete, și zâmbetul lui cam şugubăţ la auzul celor opt luni ale mele: „Hehe, ce să mai facem acum…” Nu vreau să mă gândesc ce a însemnat vorba aia…

Aş da orice ca lucrurile să fi fost de fiecare dată la fel de simple. Trei ecografii. „Făt mare” şi atât. Apoi o naştere în numai două ore de la primele dureri.

La a doua sarcină, cea „cu probleme” – cât urăsc sintagma asta! – nu ştiu câte ecografii au fost. Prima, în zece săptămâni. Apoi multe, multe şi lungi, fiecare dintre ele o morfofetală, fiecare însoţită de tăcerea încăpăţânată a unei doctoriţe care nu ne-a dat nici măcar o poză cu fetiţa pe care o aşteptam să moară, nu să se nască. Şoapte între ea şi doctoriţa care îmi urmărea sarcina… Şi apoi alte ecografii, în aceeaşi tăcere, spartă numai de plânsul meu. Ea, nimic. Am vrut să o caut, câţiva ani mai târziu, să o întreb: „De ce, doamna doctor, nu vroiaţi să vorbiţi cu mine deloc? De ce nu îmi spuneaţi şi mie nimic din ceea ce vedeaţi în corpul copilului mea şi mă lăsaţi să vă implor o poză, să am ce să arăt copilului de acasă, să am ce să păstrez ca amintire în cazul în care…” Nu am făcut-o niciodată.

Gândurile mele din săptămâna cu ecografia morfofetală de trei luni. Cele de mai sus. Aştept agitată să intru în cabinet. Îmi e frig şi cald. Sunt singura gravidă care nu stă jos, mă învârt ca un animal în cuşcă şi îmi dau seama că le agit pe toate celelalte viitoare mame din sala de aşteptare. Nu mă pot abţine. Vlad îmi tot dă sms-uri: Ai intrat? E ok?

Când în sfârşit intru, sunt transpirată toată. Nu pot răspunde întrebărilor doctorului – „Ce mai faci, cum te simiţi, greţurile au trecut?” Nici măcar nu mă aşez pe scaun. Răspund doar atât, arătând patul cu capul: „Hai să terminăm cu asta că nu sunt în stare să vorbesc.” Îmi e frică.

Şi luuungi minutele la ecografie. Medicul încearcă să mă liniştească, îmi explică de câte două, trei ori fiecare lucru pe care îl vede acolo, pe monitor, se opreşte şi mă încurajează să îl întreb orice, eu nu reuşesc decât să scot cuvinte monosilabice. Atât am putere să întreb: „Inima bate?” De cinci ori întreb. Bate. Şi mi-o arată tot de cinci ori, de trei mi-o pune să o ascult. Apoi capul…” Uită-te bine la cap!”, îi zic. „Măsoară-i ventriculii, sunt unde trebuie? Vezi inima, are tot? Dă-mi să o aud încă o dată!”

Din geantă începe să îmi zbârnâie telefonul lung, nu se mai opreşte. Mă scuz şi tastez: „E bine. Şi e fetiţă. Am şi filmuleţ pe CD”

Va urma!

Citește și:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 1
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 2
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 3
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 4
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 5
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 6
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 7
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 8
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 9
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 10
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 11
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()