Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 36

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Nu mă aşteptam la nimic din tot ceea ce am trăit în aceste nouă luni din urmă. Totul m-a luat prin surprindere. “

Ce văd cei din jur atunci când îi anunţi că vei avea un copil? Bucurie, dragoste, viaţă nouă, curaj… Dar, când ai deja un copil pentru a cărui viaţă te rogi şi implori de ani, un copil pentru care conduci uneori chiar şi sute de kilometri săptămânal, aşa încât să poată beneficia de cel mai bun tratament, de cea mai bună terapie recuperatorie, atunci gândul că vei mai avea un copil după cel cu nevoi speciale nu te îndreaptă spre sintagma „o nouă viaţă,” ci „o nouă luptă” sau poate „moarte”. Cât din toată lupta asta se vede din afară?

Dacă am aduna la un loc toţi părinţii pentru care o nouă sarcină, un nou bebeluş în familie nu este, la primul gând, o nouă bucurie deplină, ci o teamă de tot ce s-ar putea întâmpla, am umple de trei ori stadionul naţional şi ar mai rămâne şi pe dinafară. Suntem peste 75.000 de astfel de familii, iar National Arena are o capacitate de 65.000 de oameni. Închipuie-ţi aşa ceva. Trei stadioane pline ochi de speranţă şi de teamă, de dorinţa de „a fi bine de data asta”.

Vrei să le arăţi celor din jur bucuria ta, vrei să le mulţumeşti atunci când te numesc „curajos”. Ai vrea să îţi simţi sufletul tare că piatra şi să spui şi tu odată cu ei „de data asta nu are cum să fie rău.” O şi spui. Pentru că îi iubeşti şi nu ai vrea să ştie tot ce ştii tu. Pentru că ţii la ei şi vrei să le păstrezi imaginea frumoasă pe care o merită: un copil nou născut e o nouă viaţă. Şi atât. Nu au nevoie, nu merită să ştie tot ce ai trăit tu sau oamenii printre care trăieşti de când ţi s-a născut copilul cu nevoi speciale, nu are niciun rost să vadă prin ochii tăi spitalele, centrele de recuperare, elicopterele, camerele de gardă, umilinţele, frică, sălile de judecată pentru drepturi, cimitirele. Pentru ei, o nouă viaţă e un început, poate singură picătură de speranţă în ceva frumos. Îi iubeşti şi ai datoria de a le da speranţă. Dacă tu poţi şi ei vor putea, cu siguranţă.

Şi poate chiar vei putea…

Îmi tot spun, de nouă luni încoace, că nu sunt gândurile mele toate acestea. Că sunt hormonii de sarcină. Sau mânia nerumegata a ultimilor ani. Sau teamă firească într-o astfel de situaţie. Sau… Adevărul este că niciuna dintre acestea nu este adevărată. Chiar sunt gândurile mele! Ale mele şi ale celor şaptezeci şi cinci de mii ori doi de oameni ca şi mine. Ne temem şi ne privim testele de sarcină, burţile şi hăinuţele pe care scrie „new born” cu luciditatea pe care probabil o are divinitatea. Suntem pe muchie de cuţit, mereu la mijloc. În stânga viaţa. În dreapta ceva ce nu vrem să numim, dar ştim că e acolo. Alegem conştient să privim numai şi numai înainte, acolo unde sunt prietenii şi familia care ne aşteaptă şi ne încurajează. Simţim din spate suflarea de teamă a unuia dintre cei şaptezeci şi cinci de mii ori doi. De câteva ori într-o zi alunecam şi privim când stânga, când dreapta… Uneori cădem, alteori ne apucăm, precum înecaţii, de tot ce găsim în cale. Suntem furtuni ale disperării sau ale încrederii nebuneşti, pe rând.

Nu credeam că voi ajunge în treizeci şi şase de săptămâni. Nu mă aşteptam la nimic din tot ceea ce am trăit în aceste nouă luni din urmă. Totul m-a luat prin surprindere. Totul a fost frumos, intens, greu, uşor, la sânge, cu capul în nori. Totul la extrem. Am voie să scriu ceea ce voi scrie acum? Am. Iată: oricum s-ar termina sarcina asta, am trăit cea mai intensă experienţă a vieţii mele. Sunt un alt om acum decât cel din urmă cu nouă luni. Mărturie stau chiar şi paginile acestea de Jurnal online. Nu am avut niciodată un sentiment mai intens de ascuţime a simţurilor, de conectare cu ceva ce doar intuim că există, acel ceva care poate da fie viaţa, fie moartea.

Cum aş vrea să se termine? Cu bine, fireşte. Ca şi cum mi-aş dori să spun stop unui vis urât, din acela de mamă, în care se întâmplă ceva rău copiilor noştri.

Şi dacă se va termina mai puţin bine? Am voie să scriu asta? O să reînvăţ să respir, să merg, să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc, să râd, să sper. Din nou. A doua oară.

Dar va fi bine.

Pentru că nu îţi poate fi la fel de teamă de două ori în viaţă.

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 35

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 34

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 33

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 32

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 31

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 30

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()