Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 38

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Aşteptăm cu toţii o bucurie mare. Cred că aşa se simt cei născuţi de Crăciun cu câteva zile înainte de ziua lor.”

Postulat: înainte de treizeci de ani, femeile rămân însărcinate; după, rămân grele.

Sunt imensă, sunt umflată, sunt grea, mă mişc precum un elefant încălţat în pantofi cu tot într-un magazin de porţelanuri. Nu ştiu cât din cele paisprezece kilograme pe care le-am luat constituie bebeluşa, placenta sau ţesutul adipos, dar sunt sigură că cel puţin jumătate din greutatea asta e apă. Afară plouă de trei ori pe săptămână, înăuntru am o fetiţă ce se bălăceşte cu poftă, eu însămi îmi scald fiecare celulă în tone de apă.

Nu dorm noaptea decât înspre dimineaţă, picioarele îmi sunt amorţite, iar nervii sciatici sunt într-atât de presaţi încât nu pot sta pe o parte mai mult de câteva minute. Plămânii îmi sunt tasaţi sub genunchii unei fetiţe ce râde în ecografii, aşa încât respir ca fiind într-o criză astmatică permanentă. Nimic nu ajută, nici măcar cireşele, pe care le consum în cantităţi măsurabile cu ligheanul şi nu cu kilogramul. Ba, dimpotrivă, după fiecare castron devorat mă mişc şi mai rău. Rotundă, plină, mă bălăngăn spre pat unde mă rostogolesc când pe o parte, când pe cealaltă, când spre margine, în nesfârşitele mele drumuri spre baie.

Medicul mă cheamă la un NST, „trebuie să respectăm protocolul”, ceea ce mă panichează peste măsură, evident. Aşa încât îl mai sun o dată şi îl întreb, pe şleau: „trebuie? Ai văzut ceva ultima dată care să ne pună în gardă sau…?” Îmi place de doctorul asta – ştie când să dea cu raţiunea mea de pământ şi să o scuture de panica în care mă înfăşor iraţional. „Dacă nu am spus nimic la ultimul control, înseamnă că nu am văzut nimic. NST-ul este ceva ce se face în perioada asta a sarcinii. Nu este obligatoriu, dar este de folos”.

Mă aşez pe patul de spital şi aştept să treacă cele patruzeci de minute necesare testării mişcărilor şi ritmului cardiac al bebeluşei. Doar că în ochi am numai platourile cu sandviciuri perfecte pe care le lăsasem în urmă, înainte de a ajunge aici. Profitasem de „mobilizarea generală” pentru control (spălat, aranjat, găsit om care să stea cu copiii etc) şi ne bucurasem de vernisajul unei expoziţii foto a unuia dintre prietenii noştri. Mă bucurasem de reîntâlnirea cu oameni dragi şi pe care ultimele luni mi-i ţinuseră departe. Ah, mâncarea! „Canapeluţele” cu şuncă, brânză şi ce o mai fi fost acolo! Dar mini-sandviciurile! Şi prăjiturile! Mmmm! Îmi fusese ruşine să ma reped (căci asta aș fi făcut, ca o gravidă feroce) aşa că rămăsesem cu poftă. Iar când mie îmi e foame şi lui bebe îi este. Sânii începură să îmi curgă pe patul NST-ului, bebe să se agite, aparatul să înregistreze contracţii. De foame, probabil, copilul începe să sughită înăuntrul meu. Asistenta decide să mai stăm încă zece minute într-o poziţie incomodă, benefică monitorizării fetale.

3200 grame are bebeluşa noastră deja. Şi încă două săptămâni de stat la căldurică. În ritmul ăsta, îl ajunge cu brio pe frate-su, care a avut 3750! Măcar de ar fi dolofană! Dar dacă va avea şi oasele grele, ca ale lui?!… Hmmm, gândul ăsta mă nelinişteşte. O fetiţă cu glezne groase? Îi comunic medicului „temerile” mele, pe care el le alungă cu argumente „ştiinţifice”: „Ştiu o mulţime de femei cu glezne groase. Toate-s măritate.”

E atât de bine să îţi faci astfel de griji. Să râzi de ziua de mâine, să fie bine.

Acasă, toată aşteptarea asta ne ţine ca pe ace pe toţi patru. Suntem deopotrivă emoţionaţi şi temători, nu prea putem face mare lucru, pentru că eu nu mă pot deplasa prea departe de casă. Nu ştiu cum, dar Olga simte cel mai bine că surioara sa se pregăteşte de întâlnire; pentru prima dată în nouă luni vine şi vorbeşte cu burtica, o strigă pe nume, clar şi frumos. E puţin tristă şi serioasă zilele din urmă, ceva mai mult mofturoasă şi „alintată”, face tantrumuri de multe ori pe zi, nu doarme decât cu noi, amândoi, nu care cumva separat, nu vrea să mai înveţe nimic, ba chiar pare că e într-o curbă descendentă pe cognitiv. Aşteptăm cu toţii o bucurie mare. Cred că aşa se simt cei născuţi de Crăciun cu câteva zile înainte de ziua lor.

„Nesting?”, mă întreba o prietenă deunăzi. „Ce cuibăreala, Cristina, sunt gata de la şapte luni cu toate!”. Ah, cât aşa da, în unele zile, să nu ştiu ce ştiu, să nu lucrez ce lucrez, să nu fi auzit şi văzut ceea ce am auzit şi văzut în ultimii ani. Boli, sindroame, prematuritate, malformaţii? În filme şi cărţi cu ele. Măcar în orele de insomnie să îmi dispară din minte. Vlad mă încurajează mereu, spunându-mi că până acum nimic nu ne-a dat motive de îngrijorare. Şi are dreptate.

Widgetul pe care mi l-am instalat pe telefon anunţă: „Încă zece zile până la marea întâlnire.” Vaaaai!

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 36

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 35

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 34

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 33

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()