Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 24

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Nimeni, până acum, nu a exclamat în faţa noastră celebra frază <<Cum, mai faceţi unul>>?!”

Nu am realizat ce drum lung am parcurs până acum. Douăzeci şi patru de săptămâni! Abia când una dintre prietenele mele m-a întrebat „În câte luni eşti?” am exclamat, de parcă atunci realizam prima oară: “În şase!” Şi poate că aşa a şi fost. Mi-am dat seama cu adevărat cât de departe sunt de ziua în care mi-au amorţit picioarele văzând cele două liniuţe roz numai când prietena mea m-a încurajat: „Hai, că mai ai puţin!”

Puţin?… Cum puţin…? Mai vreau! Mult! Nu am apucat încă să mă obişnuiesc cu starea mea de gravidă, chit că se întâmplă a a treia oară să ajung până aici. Fiecare dintre cele trei dăţi a fost atât de diferită! Mă uit în urma celor douăzeci şi patru de săptămâni şi îmi amintesc că mi-a fost foarte rău. Încă îmi e uneori. Am avut zile în care nu am putut merge pe jos mai mult de două sute de metri sau în care mi-am uitat codul pin, cumpărăturile în magazin sau întâlnirile programate. Şi, totuşi, parcă totul a fost ca într-un vis.

L-am întrebat pe Vlad dacă el realizează că mai avem numai trei luni şi jumătate până vine bebe. Dacă vede burtoiul ăsta care ne trezeşte noaptea sau dacă pricepe limpede că sunt însărcinată. „Încep să realizez…” Nu, nu suntem nebuni. Suntem doar rodul unei alcătuiri fascinante care poartă numele de corp omenesc. Suntem rezultatul a douăzeci şi patru de săptămâni de tratament cu un cocktail pe bază de adrenalină şi dopamină. Şase luni de medicaţie intravenoasă cu pozitivism şi gânduri bune. Nu ştiu dacă aţi văzut Raging Bull, filmul cu De Niro, dar au fost zile în care aşa m-am simţit: lovind orbeşte în stânga şi dreapta, în toate temerile mele, ale lui şi ale lui Petru, cu scopul de a ieşi măcar vie din ring. Adică să ajung aici, la şase luni.

Dopamină, adrenalina, estrogen, progesteron, hCG şi alţi hormoni de sarcină mă traversează precum undele gravitaţionale primordiale nou descoperite. În februarie 2016, Observatorul interferometru laser de unde gravitaționale (LIGO) a anunțat că a reușit să detecteze unde gravitaționale generate de contopirea a două găuri negre aflate la un miliard de ani lumină de Pământ. Două frici enorme, a mea şi a lui, s-au ciocnit mii de ani în urmă, când probabil ne-am ales pentru lumea asta, generând valurile de drog care ne-au ajutat să ajungem cu sarcina până aici.

Ceva frumos: nimeni, până acum, nu a exclamat în faţa noastră celebra frază: “Cum, mai faceţi unul?!” M-am temut mult de ea dar mai ales de reacţia pe care o voi avea auzind-o. Am primit, în schimb, numai cuvinte de încurajare din partea prietenilor sau chiar a celor ce citesc jurnalul acesta. Am prietene care au început să plângă când le-am dat vestea. Le-am văzut în ochi teama, aceeaşi ca şi a noastră, la un loc cu speranţa. Asta ne-a dat putere până acum.

În volumul Departe de trunchi, Andrew Solomon vorbește astfel despre viaţa socială a părinţilor de copii cu nevoi speciale: “Poate cel mai insidios element de stres este izolarea socială rezultată în urma retragerii prietenilor sau, dimpotrivă, a retragerii părinţilor confruntaţi cu mila sau lipsa de înţelegere a prietenilor. Naşterea unui copil sănătos duce de obicei la o extindere a reţelei sociale a părinţilor; naşterea unui copil cu dizabilitate duce deseori la o contractare a aceleiaşi reţele…”

În ultimii ani, după naşterea Olgăi, când multe zile s-au dovedit a fi copleşitoare, am învăţat că nu e o ruşine să spui că nu mai poţi, că ai nevoie de ajutor. Şi tot datorită Olgăi am învăţat că Facebook-ul nu înseamnă moartea vieţii sociale, așa cum se spune. Nu în cazul părinţilor copiilor cu nevoi speciale, nu în cazul celor cu trei copii, nu în cazul proaspeţilor părinţi. Că de cele mai multe ori este singurul mod în care mai poţi ţine legătura cu lumea exterioară, cu prietenii drag. Sau că îţi poţi face unii noi. Am multe astfel de prietene – pe una dintre ele o văd doar de câteva ori într-un an, pe altele nu le-am întâlnit niciodată în carne şi oase; sunt la sute de kilometri depărtare. Ele mă încurajează, mă fac să râd sau mă întreabă ce s-a întâmplat atunci când îmi citesc vreun text mai „altfel”. Ele sunt parte din cocktailul acela ce m-a dus în şase luni.

”…sau, dimpotrivă, a retragerii părinţilor confruntaţi cu mila sau lipsa de înţelegere a prietenilor”, mai spune Andrew Solomon. Am fost acolo. Am rămas acolo, probabil. E greu şi pentru ei, foştii prieteni, şi pentru noi, să ne prefacem că suntem aceiaşi. Observ asta de când sunt însărcinată. Glumim deseori, atunci când ieşim toţi patru plus burtica pe strada: familia Circul Globus. Majoritatea trecătorilor se uită lung la noi, apoi la Degețica, la mersul ei strâmb, la gesturile care o trădează, apoi la Petru, cu un cap mai înalt decât mine. Şi iar la burtă, şi iar la noi. E amuzant de cele mai multe ori. E trist uneori, când văd mâhnire în ochii unora.

Mă gândesc: dacă îl aveam doar pe Petru? Avea deja doisprezece ani, puteam ieşi în oraş în doi mult mai des, puteam avea seri mai liniştite, zile lungi în aer liber, după amiezi de vin fiert şi cărţi, o casă fără haos… Olga ne-a aşezat în rolul părinţilor unui copil mic timp de opt ani la rând. Acum o vom lua de la capăt, oficial, cu bebelușa cea nouă. Îmi pare rău? Aş schimba ceva? NU! Cu toată sinceritatea – NU! Or asta, îmi dau bine seama, e greu de înţeles din afară. “Confruntaţi cu lipsa de înţelegere a prietenilor.” Cine îi poate condamna?

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 23

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 22

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 21

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()