Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 29

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Sunt gravidă în şapte luni şi am căzut pe scări.”

Dacă nimereşti la prânz la camera de gardă a unui spital de obstetrică dai peste o atmosferă mai relaxată, de liniște, fără urgenţele dimineţii, fără du-te-vino-ul ăla ameţitor. Pe scaunele din hol, câteva familii aşteaptă; şi când spun familii spun mama, tata, cel puţin un copil şi alte câteva rude mai în vârstă. Aşteaptă să le nască soţia, fiica, sora de sus, de pe secţie. Alţii, ca şi mine, sunt veniţi cu diverse spaime – contracţii puternice, sângerări ori controale de rutină. Eu am venit pentru că am căzut pe scări.

Sunt gravidă în şapte luni şi am căzut pe scări. Spaima cea mai mare a fiecărei gravide – să nu cadă, să nu alunece pe gheaţă, să nu calce strâmb. M-am dus „pe fund” patru trepte. Mă doare noada, şoldul, palma cu care am încercat să atenuez căzătura mi s-a umflat şi e vânată. Îmi simt burta foarte tare şi contractată.

În taxi încerc să înţeleg ce s-a întâmplat, de parcă aşa aş face „să nu se fi întâmplat.” Coboram treptele de la etajul la care se afla cancelaria în şcoala băiatului meu spre curte, acolo unde copiii încă mai aveau ora de sport. Vroiam să stau la soare şi să mă uit la ei, să mă încarc din bucuria lor cu bine şi frumos, să-mi spăl din cap ultimele zece minute, cele în care o altă femeie, mama ca şi mine, încercase să îmi explice cât de mult „provoacă” elevul cu autism din clasa copiilor noştri. Privirea, tonul şi cuvintele ei mă făcuseră să mă simt mică şi neputincioasă, aş fi vrut să îl apăr mai mult pe copilul ăla, să îi explic femeii mai multe, să o ajut să îi înţeleagă comportamentul şi poate că atunci… Nimic din ce spunea ea nu semăna cu ce ştiam de la băiatul meu că se întâmplă de fapt. Aş fi vrut să fiu mai puternică. Şi coborâm şi mă gândeam la ultimele minute și la neadevărul lor atunci când am căzut.

L-am luat pe Petru de mână şi i-am spus: „Strânge repede tot şi hai! Trebuie să merg la spital acum! Am căzut pe scări.” Am încercat să nu îl sperii dar nu cred că am reuşit. Ajungem la spital. Medicul meu fusese de gardă cu o noapte în urmă, tocmai plecase. De altfel, ne şi văzusem cu o seară înainte, la controlul de şapte luni, ecografia care mă liniştise că bebeluşa e ok, se dezvoltă bine, are cam 1300 de grame, e întoarsă, slavă Domnului!

În drum spre spital vorbisem cu el la telefon de trei ori – lăsase vorbă unei colege să mă vadă şi să îmi facă o ecografie. Colega însă nu a ajuns la serviciu încă, trebuie să sosească. E prânz şi e linişte. La camera de gardă uit numele medicului meu, cel pe care îl am de doi ani, şi spun un altul, inventat probabil de mintea mea paralizată de frică. Mi se face un control scurt, cu sonda ecografica, „să auzim inimioara”. Se aude! Bate aşa cum trebuie. Mă mai liniştesc. Mă reîntorc în sala de aşteptare. Petru se foieşte şi mă întreabă dacă bebe e bine. „E bine, îi bate inimioara.” Mă gândesc ca bucuria mea de aseară – faptul că bebeluşa Ana e deja întoarsă cu căpuțul în jos şi că asta mă scăpă de o doua naştere în pelviana – acum s-a transformat într-o frică mare: dacă s-a lovit la cap, dacă i s-a „zdruncinat” creierul de la lovitura? Mai bine era neîntoarsă! Ştiu că între treaptă şi capul ei sunt multe straturi de ţesut şi lichid amniotic, ce funcţionează ca un airbag. Ştiu toate astea dar logica nu îmi funcţionează acum. Vreau să ajungă odată în spital doctoriţa aia!

În sala de aşteptare copiii mici şi-au pierdut răbdarea. Unul dintre ei, cam de un an, chiuie încercând probabil să îşi facă de lucru. Bebeluşa îl aude şi începe să se agite vârtos în burta mea contractată. Asta e semn bun. Mişcă!

Şi cel de-al doilea control, cel amănunţit, confirma că totul e ok. Acum îmi reamintesc numele medicului. „Aveţi aici o bridă”, îmi spune doctoriţa. „Ce brida…?”, mă sperii iar. Mi-o arată pe ecran. Abia atunci îmi amintesc: e locul în care încă îl port cu mine pe celălalt bebe, cel oprit în evoluţie douăzeci de săptămâni în urmă. Mă uit cu drag la brida aia, e tot al meu şi el.

Cu o reţetă de No-Spa şi recomandarea de mare atenţie la mişcările fetale (ce vrea să însemne asta exact?) ajung acasă, mă lungesc în pat şi mă gândesc că dimineaţa îmi spuneam că e deja vineri şi gata, nimic neprevăzut nu se mai poate întâmpla.

***

Patru zile mai târziu am căzut din nou, tot pe scări. De data asta o singură treaptă şi încălţată în altă pereche de pantofi. Pentru că burtoiul creşte şi iacă-tă, nu mă pot obişnui cu noul centru de echilibru, probabil. De acum cobor că o băbuţă, ţinându-mă de fiecare bucăţică de perete sau balustradă. Bebe mişcă cu putere.

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 28

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 27

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 26

Jurnal de sarcină la a treia: Saptamâna 25

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 24

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 23

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 22

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 21

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()