Jurnal de sarcină la treia: Saptămâna 33

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la treia: “Realizăm că nu avem habar să reacţionăm în fața veştilor bune. Nu ştim ce putem face cu toată bucuria asta care ne dă târcoale.”

Citeam deunăzi că „în acest ultim trimestru de sarcină voi experimenta ceea ce numim <creierul de gravidă>, caracterizat prin stări de zăpăceală, uitare şi lipsa concentrării. De vină sunt atât hormonii şi insomniile cât şi faptul că volumul celulelor cerebrale se micşorează în aceste ultime două luni. Ceața mentală se va risipi la câteva saptămâni sau luni după naştere.”

Oau, ce baftă pe mine! Nu doar că mă frustrez cumplit pentru că mă învârt aiurea prin casă fără să îmi amintesc unde am pus lucruri sau ce aveam de făcut, nu doar că am zeci de mailuri şi mesaje la care uit să răspund sau că muncesc ca şi cum aş trăi marea mahmureală, dar există chiar şi o explicaţie ştiinţifică pentru asta! Studiile au demonstrat (bineînţeles!) că în acest ultim trimestru de sarcină creierul lasă deoparte funcţiile sale raţionale, uită să mai aibă grijă şi de celulele neuronale responsabile cu gândirea şi „to do”-urile mele din ce în ce mai multe şi, în schimb, cultivă cu mare spor partea responsabilă cu emoţiile. Spun tot cercetătorii că asta ar ajuta viitoarea mamă să poată recunoaşte cu uşurinţă expresiile faciale ale bebeluşului nou născut.

Cu această parte iraţională, dar emoţională, am decis probabil să zugrăvim totuşi apartamentul. Şi nu doar camerele copiilor, aşa cum stabilisem iniţial, ci toată casa – „că tot se face mizerie”. Zis şi făcut! Atâta vreau doar să se consemneze: bine că s-a terminat! Parcă o şi văd pe bebeluşa asta mică, odată ajunsă acasă de la maternitate, cum dă ochii roată şi zâmbeşte mulţumită: „bravo, bravo, aţi zugrăvit, îmi place, voi plânge mai puţin, voi dormi nopţile şi pentru că aţi fost chiar oameni gospodari iată, renunţ şi la colici.”

Nu ştiu dacă o va face la vederea spiritului nostru gospodăresc dar de zâmbit sigur va zâmbi! Două ecografii morfofuncţionale până acum (fără a o număra şi pe cea de trimestrul întâi, când bebe era încă prea mică) şi la fiecare dintre ele am surprins-o zâmbind! Şi nu o dată! Copilul ăsta e ca un balsam pe sufletul nostru greu încercat de spaime şi veşti proaste.

Realizăm amândoi, eu şi el, soţ şi soţie, mamă şi tată, că nu avem habar să reacţionăm în fața veştilor bune. Nu ştim ce putem face cu toată bucuria asta care ne dă târcoale, tot încercând să îşi facă loc în familia noastră. Şi ce dacă doctorul ne cunoaşte temerile şi repetă de multe ori „capul e bine”, „inima e bine”, „nu observ nimic îngrijorător.” Noi nu şi nu! Ne ţinem tari! Luăm veştile bune cu precauţie, inventăm motive de îngrijorare, ne „încurajăm” spunându-ne că ştim noi mai bine, situaţiile acelea rare, excepţionale, de una la un milion nu sunt chiar atât de rare, că doar trăim cu una în casă şi tot aşa. Apoi ne întristăm la gândul că suntem iremediabil „stricaţi” de pesimism şi temeri, pentru ca la câteva minute să ne regăsim unul lângă celălalt zâmbind cu blândeţe – „cine ar mai fi întreg cu mintea după toate cele ce am trăit şi văzut în ultimii opt ani?” Ne încurajăm spunându-ne unul celuilalt, ca într-un dans, că vom învăţa noi şi bucuria, în timp.

E adevărat, cu necazul te înveţi greu. La început e şocul, apoi revolta, furia, resemnarea… Dar odată acceptat, atât de greu îl mai poţi scoate din mintea ta. Nu suntem singurii părinţi care au reacţionat aşa, iar asta chiar mă linişteşte. E normal să ne temem şi e firesc să ne fie mai „comode” veştile îngrijorătoare decât cele senine. Dar nu disperam, ne învăţăm noi şi cu ecografiile fără probleme, cu zâmbetele bebeluşei, cu „totul este în regulă.”

Şi totuşi la ultimul control am primit „avertizarea” că lichidul amniotic pare a fi în în cantitate spre limita inferioară. „Pare” şi „spre”. Nu „este” sau „la limită”. Ei bine, cu vestea asta am ştiut ce să facem, paradoxal. Rotiţele minţii noastre au început să funcţioneze ca la o comandă, am căutat imediat informaţii, riscuri, posibilităţi, variante de naştere, de recuperare, de… Abia după vreo două ore, în care fiecare dintre noi ne afundasem în laptop, ne-am trezit ochi în ochi, ne-am privit lung şi ne-a bufnit râsul: suntem culmea! Oare asta devenisem în ultimii ani, după naşterea Olgăi? E vremea să ne schimbăm!

Rănile adânci se vindecă greu; uneori devin parte din noi, ceva intim, la care ne e greu să renunţăm. De cele mai multe ori nu poţi reuşi singur să le vindeci. Ar fi ca în povestea cu Nastratin Hogea, cel care s-a scos singur din mlaştină, trăgându-se de păr. Şi tot deseori refuzăm ajutorul, de frică să nu rupem echilibrul subţire la care am ajuns. Atunci apar avalanşele astea de bucurie – o veste bună, o întâmplare, o sarcină nouă, ceva la care nu ne mai putem opune şi care doar lasă în urmă un aer curat, ca de primăvară.

La vremea cireșelor de mai vine bebe…

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 32

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 31

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 30

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 29

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 28

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 27

Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 26

Jurnal de sarcină la a treia: Saptamâna 25

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()