Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 2

jurnal-de-sarcina-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Încerc să mă ţin departe de obsesia asta a testelor de sarcină; fie ce-o fi!”

Nu mă grăbesc să fac un test de sarcină. Ca să fiu sinceră, ultimele trei dăţi nici nu am mai făcut vreun test. Încerc să mă ţin departe de obsesia asta a testelor de sarcină; fie ce-o fi, deşi nu văd vreun semn.

În majoritatea timpului încerc să nu mă gândesc deloc la sarcinile pierdute sau la visul nostru de a avea măcar trei copii. Singurul lucru pe care îl fac, “în secret” de creierul meu, căruia îi spun povestea cu “suntem bine şi în formula asta de doi”, este să înghit în continuare acid folic.

Dincolo de dorinţa noastră personală (şi poate, în viziunea unora, egoistă) de a avea încă un bebe sunt şi ceva “raţionamente practice”. Avem deja doi copii. Un băiat de unsprezece ani, sănătos şi plin de viaţă şi o fetiţă de şapte, cu retard intelectual. Nu de puţine ori ne-am pus problema: când noi, “bătrâni de zile şi încărcaţi de ani” om pleca de pe lumea asta, cui o lăsăm pe Degețica? Varianta unui centru rezidenţial dedicat persoanelor adulte cu dizabilităţi intelectuale o excludem din start, indiferent de cât de gras ar fi contul din banca pe care, ca printr-o minune, am reuşi să îl umplem pentru acest lucru. Situaţia pe care ONG-urile o prezintă (aproximativ 5000 de pacienţi internaţi în aceste centre au murit în ultimii cinci ani) ne ţine departe de aşa variantă. În plus, tot ce am văzut cu ochii mei în astfel de locuri, aparţinând statului sau chiar private, mă înfioară. Deci, nu!

Să admitem că, dincolo de toată frumuseţea pe care fata asta a adus-o în vieţile noastre, avem parte şi de mult greu, de multă singurătate, de nopţi nedormite, de planuri puse în cui, de prea multe numere de telefon ale doctorilor sau terapeuţilor salvate în telefon, nu e uşor. Să recunoaştem, onest şi cu inima strânsă, că (şi) asta îi lăsăm “moştenire” fiului nostru… în gândul acesta mă blochez şi nu ştiu să merg mai departe. Frumos şi greu în acelaşi timp ne este nouă acum. Frumos şi greu îi va fi şi lui.

Nu vreau să îi împovărez alegerile în viaţă (facultatea, oraşul în care va dori să trăiască, soţia pe care şi-o va alege) de “datoria” de a avea grijă de sora lui 24/24. În cel mai bun caz, va avea alături un om care îl va înţelege şi ajuta. Dar dacă nu…?

Faptul că eu îl am alături pe tatăl copiilor mei, că nu a dat bir cu fugiţii, că este alături de mine şi noaptea când îl scol pentru că iar am visat copii morţi, dar şi ziua, când mă ajută la cele mai banale lucruri, face lecţii sau se joacă cu copiii, este un sprijin enorm! Nu, nu sunt atât de puternică şi nu m-aş fi descurcat la fel de bine fără el.

Un frate sau soră pentru băiatul nostru cel mare, care să îl ajute să aibă grijă, în viitor, de sora lui, oricât de ciudat poate suna, este cea mai bună idee, în acest caz. Ne-am sucit şi ne-am tot gândit, am citi multe poveşti ale multor familii ca a noastră. Am văzut că decizia de a mai avea un bebe după copilul cu nevoi speciale este întotdeauna dificilă. Teama că şi data aceasta ceva poate să nu iasă bine e mereu prezentă. Însă mă tot gândesc şi nu îmi amintesc de niciun adult pe care să îl cunosc personal sau a cărui mărturie să o fi citit şi care să fi spus că regretă că mai are un frate sau soră, dincolo de cel cu dizabilităţi. Ba dimpotrivă! Aşa că… la acid folic înainte!

Va urma!

Citește și:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 1
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 3
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 4
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 5
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 6
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 7
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()