Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 6

jurnal-de-sarcina-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Un copil nu este o şosetă, un pix sau un autobuz pe care să îl înlocuieşti cu următorul, eventual cu unul mai bun.”

Una dintre frazele cele mai nepotrivite, cu rol „încurajator”, pe care le aude o femeie care a pierdut mai multe sarcini este aceasta: „Nu e nimic neobişnuit, se întâmplă foarte des, mai ales în primele săptămâni de sarcină”. Pe locul doi, însă la fel de nepotrivit: „Sunteţi tineri, încercaţi din nou peste şase luni”. Cine a trecut măcar o singură dată printr-o astfel de experienţă sau chiar „doar” printr-o sarcină dusa la bun sfârşit, ştie că un copil nu este o şosetă, un pix sau un autobuz pe care să îl înlocuieşti cu următorul, eventual cu unul „mai bun”, în cazul în care îl pierzi. Fiecare copil, fiecare bucheţel de celule care creşte din tine şi din el este unic şi este în viaţă, fie chiar şi numai pentru câteva săptămâni. Un nou bebeluş, fetus sau cum îl numim, este un altul, nu cel pe care nu l-ai mai născut.

Răsucesc gândurile acestea pe toate părţile deja de câteva ore bune, întinsă în pat, cu draperiile trase. Îmi vâjâie cumplit capul, din cauza sarcinii care a intrat deja în şase săptămâni sau poate e doar frica. Cu ultimele două sarcini nu am ajuns în opt săptămâni. Fiecare pierdere a început exact la fel: cu dureri surde de burtă şi mijloc, asemănătoare celor dinaintea menstruaţiei. Au crescut apoi în intensitate, până la primele firişoare de sânge.

Simt astfel de dureri încă de dimineaţă. Toată liniştea pe care am încercat să o adun în mine weekendul trecut, la munte, parcă a dispărut strivită sub bolovanul de teamă. Gândurile parcă mi-o iau razna şi creează poveşti de coşmar, ca într-o furtună apocaliptică dintr-un film prost, de mâna a patra. Cum stau aşa, bine învelită în pătură, pe întuneric, ţes în minte scenarii posibile în care se infiltrează imagini din cele două experienţe anterioare: la ce spital să merg, în cazul în care…? Ce le spun copiilor? Dar lui, îi spun? Decid că mai bine nu; caut un pretext să ies din casă pe furiş, aşa lividă cum sunt.

Durerile abdominale cresc şi nu îmi dau seama dacă intensitatea lor este reală sau doar imaginară. Mă tem încă să ajung la medic. Dacă îmi confirma cea mai mare temere?! Între timp, merg la toaletă din zece în zece minute, să verific dacă a început vreo sângerare. Ultima oară am văzut, sau poate mi s-a părut, o scamă roşie pe chilot. Mi s-au tăiat picioarele. Secunde lungi în care am simţit cum creierul meu şi bate joc de mine: nu reuşeam, fizic, să fac distincţia între o scamă roşie şi un firicel de sânge. Oare ce alte glume proaste îşi mai face raţiunea cu mine? Cred că se distrează de minune!

Nu primesc pe nimeni în cameră şi tremur deja. La capătul a trei ore petrecute astfel, realizez că e luni şi că medicul meu ginecolog este de serviciu la un cabinet particular. În astfel de situaţii, prefer liniştea şi tihna unui astfel de loc decât atmosfera haotică şi deprimantă a spitalelor. Sun. Anunţ că ajung într-o oră. Mă spăl. Mă îmbrac. Ies. Ieşim, mai bine zis.

Este a treia oară în care mergem împreună, eu şi el, la un control de sarcină. Sunt de modă veche: ce ţine de sarcină, mă priveşte. Ce ţine de bebeluş, împărţim frăţeşte. Prima ecografie „împreună” a fost la întâiul nostru născut, pe când eram gravidă în şapte luni. A fost frumos! A doua – un coşmar cumplit, o oră şi jumătate în cabinetul întunecat şi foarte friguros al unui renumit specialist, în căutarea unei speranţe de viaţă pentru fata noastră nenăscută. Acum, a treia oară…

Medicul se bucură să mă vadă, ultimul control a fost acum opt luni, face cunoştinţă cu soţul meu, bărbatul acesta livid şi împietrit care speră, speră, speră.

Ce mai faceţi?”. „Sunt însărcinată în şase săptămâni. Mă doare rău!”

Facem ecografia. Îmi pare că durează foarte mult.

Totul pare în regulă. Desigur, sarcina este încă foarte mică să pot da un pronostic. Dar nu văd nimic care să ne sperie, în acest moment. Uterul creşte, de aici şi durerile. “Pare a fi gemelara. Ne vedem din nou în două săptămâni şi între timp începe tratamentul cu Utrogestan”.

Ma bufneşte plânsul. Ca o eliberare. Ca un „mulţumesc”. Să ceri o minune şi să primeşti, în schimb, două! Ce poţi cere mai mult?

Va urma!


Pentru că ne dorim să îți oferim materiale și experiențe care să îți îmbogătească viața de părinte, am creat un scurt chestionar care să ne ajute în acest sens. Completarea lui poate dura până la 8 minute. Și pentru că apreciem fiecare minut pe care ni-l acorzi, punem la bătaie 30 de cărți de parenting. La sfârșitul chestionarului lasă-ne adresa ta pentru a te înscrie automat în tombolă!

Citește și:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 1
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 2
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 3
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 4
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 5
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 7
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()