Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 7

jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: “Sarcina mă face să mă simt iar o fetiţă mică şi foarte speriată.”

Într-un interviu ceva mai vechi, Mircea Cărtărescu justifica lipsa pasajelor vesele din paginile Jurnalului pe care tocmai îl publicase: „Jurnalul este este negativul vieţii tale. Este ceea ce absoarbe otrava zilelor urâte”.

Eu am început să scriu despre aceasta a treia sarcină într-un moment în care am simţit că trebuie să fac ceva astfel încât să scot tot veninul pe care frica mi-l pulsa în vene. Un fel de gândire întoarsă pe dos şi destrămată pe la margini, ca un pulover vechi: dacă scriu despre frica de a pierde (şi) sarcina asta, despre teama că şi acest copil va avea malformaţii, dacă voi ajunge la miezul gândului, acolo unde se formează teama şi voi avea puterea să o scriu negru pe alb, aceasta va dispărea, recăpătându-mi, astfel, liniştea mentală de care am nevoie să duc sarcina la capăt. Un mod magic şi copilăresc de a trece printr-o experienţă, dar singurul la care m-am putut gândi.

Sarcina mă aruncă într-o stare ciudată, mă transpune mulţi ani în urmă. Mă face să mă simt iar o fetiţă mică şi foarte speriată. Şi nu ştiu bine dacă mă trezesc, respir, mă îmbrac şi îmi duc zilele ultimelor săptămâni sub tirania hormonilor de sarcină sau poate doar teama îmi paralizează mintea. Sau poate amândouă. Simt însă că nu mai sunt doar una, ci două, cuprinse în acelaşi corp: o femeie matură, puternică, trecută prin zeci de vizite medicale şi care trăieşte de şapte ani printre poveştile familiilor cu nevoi speciale, dar care încă poate râde, poate spera, se poate bucura. Femeia asta ţine de mână o fetiţă cu o mulţime de întrebări şi temeri la fiecare pas. La vita e bella, filmul lui Roberto Benigni, este imaginea care îmi vine în minte când le văd pe cele două cum se plimbă, se joacă sau plâng împreună pe lângă mine de la o vreme încoace. Simt cum Ruxandra cea mare încearcă să îi îndulcească realitatea Ruxandrei celei mici, să o mintă, iată, am spus-o, să nu îi arate decât partea frumoasă a sarcinii şi a minunii ăsteia de se ţese înăuntrul ei.

Găsesc pe internet tot felul de „jucărioare” drăguţe destinate gravidelor, nişte widgeturi pe care ţi le poţi instala pe telefon, laptop sau în pagina blogului şi care îţi număra câte zile mai ai până să naşti sau câte săptămâni de sarcină ai, după caz. Sunt cu atât mai drăguţe cu cât ţi le poţi personaliza, alegând culoarea, avatarul şi backgroundul. Mi-am personalizat până acum vreo patru astfel de mici calendare, fără a avea curaj să implementez vreunul. Şi dacă… Acest „şi dacă”, otrava din venele mele pe care trebuie să o las amprentata aici, în jurnalul ăsta. Poate că nu pare cine ştie ce, însă în momentul în care voi avea curaj să îmi lipsesc o astfel de numărătoare pe desktop, va fi o zi mare.

Până atunci, paşi mici: mi-am „propus” să ajung în zece săptămâni de sarcină, momentul în care voi depăşi perioada de risc, conform zecilor de articole medicale, forumuri şi postări de blog pe care le diger cu o foame compulsivă.

Când nu citesc tot ceea ce Google-ul îmi dă ca rezultat pentru căutările „şapte săptămâni- sarcină risc – sarcină pierdută”, mă bucur de cablul tv ca una întoarsă din pădurea amazoniana după şase ani. Adică fix după tot atât timp cât a trecut de când am renunţat la televizor. Acum avem din nouă jucăria asta, plină cu filme siropoase sau de Oscar, mai noi sau mai vechi, poveşti ale altora, la care pot să plâng în voie şi pe rupte, mai ales când nu sunt copiii acasă. Filme în pauzele cărora văd reclame cu oameni extrem de fericiţi – la astea plâng cel mai des. Plâng la ştiri, plâng la filmuleţe virale pe internet, plâng la postări ce conţin cuvântul „mulţumesc”. Plâng aproape din orice şi aproape tot timpul, ca şi cum prin plâns aş da afară otrava gândurilor de spaimă, ca şi cum plânsul ar fi o apă care spală răul şi purifică lumea interioară şi pe cea exterioară deodată, pregătind-o pentru pentru copilaşul ăsta ce se va naşte în mai puţin de opt luni. Când nu plâng, încerc să îmi închipui cum ar arăta viaţa noastră cu gemeni, adică, în total, cu patru copii. Acestea sunt momentele în care zâmbesc cuprinsă de linişte. În care nu mai am nevoie de jurnal şi am curaj să ies afară şi să spun tuturor că sunt însărcinată.

Va urma!

Citește și:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 1
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 2
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 3
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 4
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 5
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 6
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()