Îmi amintesc cum, toată adolescența mea, am fost slabă. Dar nu stiu cum să vă explic cat de slabă. Spre exemplu, eu n-am avut niciodată pantaloni mulați, pentru că nu am găsit unii pe măsura mea. Prin liceu, aveam 40 kg și eram resemnată în fața slăbiciunii mele. Nu mai speram să ajung vreodată să am mai mult de 45.
Dar știți și voi că speranța moare ultima! Ei bine, la mine speranța nu numai că a murit, dar s-a și îngrășat și se îngrașă de la an la an. Ca și când în fiecare iarnă aș fi însărcinată, eu rămân în primăvară cu câteva kilograme în plus. În fiecare primăvară!
Seara trecută, am fost în vizită la niște prieteni. Eram invitați la masă. La masa de seară și, cum era trecut de ora 19, am zis că eu nu mai mănânc nimic. Copilul, mâncăcios din fire (glumesc) și-a mâncat numai un sfert din porție, iar la final, prietena mea s-a apucat să debaraseze.
– Ce faci cu astea?
– Ce să mai fac? Le arunc!
Erau niște aripioare care arătau demențial și un piure care părea delicios. De fapt, nu doar părea, chiar era! Am mâncat tot ce rămăsese în farfuria lui Victor și, pentru că mi-a spus că ea nu păstrează mâncare de azi pe mâine, mi-a fost milă de tot ce era pe masă. Am mâncat eu tot! Și restul de aripioare de pe platou, cu tot mujdeiul, piureul și niște desert. T-O-T!
După ce am pus toate farfuriile în chiuvetă, cu satisfacția pe mutră că am salvat gazda de la a arunca mâncare, m-am întors către ea și am zis:
– Gata!
– Văd! Bravo! Eu n-am putut niciodată să fac asta. Eu mereu arunc mâncare…
Iar eu, mândră nevoie mare:
– Aaa, eu nu arunc. Eu mănânc mereu ce rămâne de la Victor.
Și atunci m-am uitat la mine și m-am uitat și la prietena mea. Eu – cea care mănâncă tot ce rămâne de la copil, și ea – cea care aruncă mâncarea. Ea slabă și frumoasă, eu rotundă. Pe ea se vad mușchii, pe mine se vede toată mâncarea care ar fi trebuit să ajungă la coșul de gunoi. Așa am ajuns cât o pubelă!
De când a început Victor diversificarea, eu m-am sacrificat după fiecare masă a lui. A rămas mâncare? Lasă că mănânc eu. Am mâncat tot felul de piureuri, mi-a plăcut brânzica făcută-n casă, m-am săturat de sucuri, mousse-uri, shake-uri. Ba chiar aveam impresia că am ochiul format la mâncare și gătesc, de fiecare dată, fix pe fix, astfel încât nimic nu rămâne și nu fac risipă. N-am făcut risipă, am pus totul pe mine!
Dar nu știu de ce nu îmi vine să sacrific mâncarea și aleg să mă sacrific pe mine. Poate pentru că pe mine nu dau bani, așa cum dau pe mâncare. Oricum, dacă ar fi să dau bani pe mine și dacă aș fi la kilogram… aș fi o scumpă!
Cu drag,
Scumpa voastră
