Episodul 114: A fost sau n-a fost serbare?

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Știți că iubesc serbările de mor! Îmi tresărea inima de bucurie când primeam bilețelul cu poezia și lista cu tot ce trebuia să cumpăr pentru marea zi. Mă lua groaza când știam că se apropie Crăciunul și noi trebuia să mergem la grădi să facem frumos.

Unde mai pui la final de an! Astea îmi plac cel mai mult. Îmi place cum ne strângem noi, pe caniculă, toti la grămadă, într-o sală de clasă, ca într-o iesle. Ce mi-e de ăia mici, care stau în față și trebuie să cânte, dar ce mi-e de ăștia mari, care stau în spatele clasei și-și suflă în ceafă, în timp ce se chinuie să-și vadă odrasla prestând.

Anul acesta, serbarea noastră de final a fost extraordinară. Până în săptămâna precedentă, nici n-am știut că va exista o serbare. Mi-a zis Victor, într-o doară, când îi citeam povestea, la culcare.

– Ce zici, mă? Ce serbare?

– Nimic, nu zic nimic. O să fie surpriză.

Ei, e copil, fabulează, mi-am zis eu. N-a fabulat, ba chiar am avut o surpriză. Copiii pregăteau o serbare. A doua zi, am găsit afiș pe ușă. Era oficial, aveam serbare!

Dar pentru că nimeni nu zisese nimic, am decis să nu zic nici eu. Ca atunci când treci printre câini cu ochii închiși și speri să nu te muște. Am închis ochii și am ieșit din grădiniță, fără să mă oprească cineva care să-mi spună ce să cumpăr pentru serbare.

A venit și ziua cea mare. Mare, mare, dar eu am uitat-o. Mi-am adus aminte pe drum. M-am uitat la blugii tăiați ai copilului, la tricoul cu monstru și la șlapii cu Angry Birds. Ei, lasă că e bine așa. Până la urmă, el a decis cu ce să se îmbrace, n-am eu nicio vină. Mie nu mi-a zis nimeni nimic!

L-am lăsat la grădi și am plecat spre job. Pe drum, am început să am mustrări de conștiință și m-am apucat să dau telefoane și să întreb: ”Auzi? Trebuia să-i îmbrăcăm în ceva anume? Au ceva roluri?”

Nimeni nu știa nimic. M-am liniștit și m-am prezentat după-amiază, la ora stabilită.

Știți cum arată haosul? Nu vreți să vă spun eu? Unii părinți trăgeau de copii să-i schimbe în alte haine. Copiii, în schimb, trăgeau de haine și alergau. Unii plângeau, alții râdeau, unii se gâdilau, alții se tăvăleau pe jos sau pe mese, alții pe sub mase, unii pe masă și de pe masă țopăiau pe fiecare scaun. Părinții se chinuiau să-și facă loc în sală.

Era o viermuială de nedescris. Copiii mișunau pe la picioarele noastre. Nu cred că a fost copil care să nu-mi fi luat fusta-n cap.

N-am remarcat când a început serbarea, cert e că, la un moment dat, ai fi putut să crezi că toți copiii cântă același cântec. De altfel, am motive să cred că serbarea nici n-a început. Adică mă gândesc că ăia mici n-ar fi jucat ”Grămada cere vârf” în timpul serbării. Cum să te tăvălești pe jos la serbare? Mamele de fetițe cu rochițe păreau deranjate un pic că sunt fetele cu chiloții la vedere, dar pe copiii nu i-a deranjat.

Se mai trezea câte unul: Maaami, vreau apă! / Mamiiii, fă-mi o poză! / Mami, fac caca! sau Haideți cu mine să fac caca!  și un grup mai mare sau mai mic părăsea ”scena”.

N-am înțeles dacă s-a ținut serbarea care era programată sau dacă au repetat-o pe aia de astă iarnă… Sau o fi fost o retrospectivă… Zic asta pentru că, la un moment dat, copiii cântau Moș Crăciun cu plete dalbe.

Dar știți ceva? N-am văzut în viața mea atâta cantitate de copii fericiți pe metru pătrat!

Bravo, doamna educatoare!

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa