Episodul 131: Lecţia ţipatului

jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Scenariu clasic de toamnă târzie: mers la grădiniță, tuse, muci, stat acasă. Clasic, cum ziceam! Și cum caut mereu partea bună, azi mi-a luat ceva timp s-o găsesc. Eram obosită după o noapte cu treziri frecvente din cauză de behăială dusă la extrem – la vomă, multe suceli, învârteli și muuulte întrebări de genul “De ce mucii trebuie să iasă pe acolo pe unde respir io? Nu puteau să iasă pe unde iese caca, de exemplu?” Ehe, mă, Victore, ce bine era să fi fost așa! Dar tocmai pentru că nu e, trebuie noi să trecem prin asta.

Buon, deci obosită eram, dar tot continuam să caut o parte bună. Ajung la bucătărie, pun de ceai și deschid un pic geamul să intre aer proaspăt. La naiba! O pală de vânt mă lovește fix atunci peste ochi, închid repede geamu la loc și mă lovește revelația. Eh, uite asta e partea bună. Stăm acasă, în loc să ieșim și să luăm în piept vremea asta urâtă!

Dar știți cum e cu revelațiile astea, una aduce pe alta… Așa ajung să mulțumesc Cerului că voi petrece o zi întreagă, nas în nas cu copilul, mai ales că petrecuse tot weekendul cu tatăl lui. Asta parte bună, domle, îmi zic, nu aia cu vremea! Să vezi conectare pe noi azi!

Se trezește și copilul și, nu știu cum a ajuns să facă asta, dar de când s-a ridicat din pat, l-a pocnit pofta de joacă cu magneți. Povestea cu magneții a început acum vreo doi ani, de la niște magneți văzuți pe-o tarabă – 5 lei bucata. Cum eram cu familia extinsă, copilul a prestat câte o poezie și câte un cântecel și a stors toată suflarea de bani. Așa se face că acum are vreo 12 magneți mari, care cântăresc considerabil. Nu știu exact cât cântăresc, dar vă pot spune că atunci când cad pe gresie, gresia se sparge – poc. Așa s-a spart dimineață. Poc! Și atunci a început conectarea. M-am conectat la aparatul meu interior de urlat/răcnit/țipat: ”Ți-am zis să ai grijă cu magneții ăia!”, strigat tare, cu voce groasă, cu dicție și cu accent pe fiecare silabă – un țipat exemplar, din acela care marchează copilul.

Nu-i zisesem azi, i-am zis anul trecut, dar la mine se punea că i-am zis. Copilul a început să plângă și a plecat în dormitor înapoi. Eu am tras aer în piept și m-am așezat pe scaun. Ce fac acum? mă gândeam.

M-am dus după el în dormitor să-i spun că îmi pare rău că am țipat. La naiba! Copilul s-a uitat la mine și a întors privirea:

– În continuare țipi la mine și tot supărată pe mine ești, eu am greșit… Și îmi pare rău.

Da, el greșise, dar eu?

– Și eu am greșit, Victor! Și mie îmi pare rău…

– Dar tu țipi în continuare și tot ești supărată pe mine…

Am reușit, într-un târziu, să ne împăcăm, dar copilul mă acuza în continuare că țip. Cum? Când eu am redevenit o delicată, el să aibă impresia în continuare că țip?

Uite așa!

Și ute că l-am întrebat de ce susține că țip, când nu țip, de fapt.

Așa am aflat că lucrurile sunt mult mai complicate. Țipatul este doar învelișul și partea asta sonoră pe care o eliberăm pe gură este numai o bucățică mică, mică, mică dintr-un tot dureros. Nu vocea ridicată îl doare pe copil așa tare, cum îl doare tot sentimentul acela de ură care răzbate printre dinți. Pentru el, țipatul nu e neapărat o voce ridicată, pentru el e tonul vocii mele atunci când sunt supărată, e încruntarea de pe fața mea când vorbesc.

M-am întors la bucătărie și m-am uitat la nenorocita aia de bucățică de gresie spartă. O sa-i pun puțin lipici și va sta acolo, la loc, se va vedea, dar măcar n-o să fie gaură. Dar tot o să se vadă, mă gândeam. Și atunci mi-am dat seama că fac o greșeală capitală. La naiba cu toată gresia! Nu cresc bucăți de gresie, cresc un copil! 

Până la urmă, revelația pe care o așteptam era fix sub picioarele mele. A trebuit să se spargă ca să-mi pice fisa.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație