Episodul 136: Unic până la chiloţi

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Îmi amintesc cum primele luni cu Victor erau magice. Erau magice pentru că a fost un bebeluș delicios, care n-a făcut decât să sugă, să râdă și să doarmă. Dacă ați ști de câte ori am dat search pe google la noțiuni de genul ”bebelușul nu plânge”, ”bebelușul nu plânge suficient”, ”cât trebuie să plângă bebelușii”!

Bebelușul meu nu prea a plâns, aș putea număra pe degete de câte ori l-am auzit plângând serios. În rest, schița un fel de mieunat atunci când i se făcea foame sau trebuia schimbat. Eu nu făceam nimic altceva decât să stau toată ziua cu el și să vorbesc, iar el nu făcea nimic altceva decât să se uite la mine. Când adormea el, adormeam și eu pentru că stăteam cu nasul în el să-i simt mirosul acela de lapte, de respirație, de piele fină, de viață de nouă… Mirosul de bebeluș n-a fost altceva decât drog pentru mine.

Dar anii au trecut și din mirosul acela de bebeluș a rămas numai amintirea mea. Dacă la început am crezut că maternitatea e magică, de la un timp mi se dezvăluie un alt capitol care n-are absolut nicio treabă cu magia.

Nu era de ajuns că îmi spusese, acum ceva timp, că eu exist ca să-l șterg pe el la fund. Nu! Nu era de ajuns nici că mă rugase să-l asist când el făcea o „treabă murdară” și să ascult clasificarea rahatului în funcție de modul de evacuare. Nu! Nu era de ajuns nici asta!

Mă rog, am crezut că e de ajuns, dar când a strigat aseară să mă duc până la el (în baie!!!), a fost prima dată când mi-am dorit să avem gândaci. Mi-aș fi dorit să mă cheme să-mi arate mulți gândaci. Dar nu! Nu avem gândaci și nu știu dacă să mă bucur sau să-mi pară rău. Nu, copilul meu nu descoperise gândaci în baie, ci altceva:

– Ia vino, vino, vino să vezi ceva!

El era așezat pe tron și nu avea nicio jucărie în mână, de unde mă și așteptam să mă pună să mă uit în vasul de toaletă.

– Știi ceva?

Nu știu, dar dacă-mi spui…

– Ia lasă-te în jos, și îmi făcu semn să mă așez în fața lui.

Eu, cumințică, mă conformez imediat.

– Așa, mami! Acum miroase aici, și arăta cu degetul spre chiloți.

– ….

Eu n-am știut cum să reacționez. De fapt, nu că n-am știut cum, dar practic m-am blocat, nici nu cred că-mi trecea vreun gând prin cap în momentul ăla.

– Tu știi că mie îmi put chiloții?

Ei, uite asta nu știam și nici nu știam cum să-i spun că îl cred pe cuvânt. Nici n-am știut ce să-i răspund când m-a întrebat dacă ai mei sunt altfel, drept pentru care l-am lăsat să creadă că el e unicat și am ieșit repede din baie.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa