Episodul 157: Travaliul clasei ZERO

Mama lui Victor
jurnal

N-am născut natural, deci nu știu cum e un travaliu, dar după săptămâna aceasta aș putea spune că acum chiar știu ce înseamnă chinurile facerii. Am trecut prin chinurile facerii unui școlar și mă simt de parcă aș fi muncit la împins vagoane. Nu e muncă fizică, dar responsabilitatea unui decizii atât de mari mă obosește mai rău decât orice activitate care ar putea să-mi rupă oasele.

Citește și: Episodul 154: Cine are, de fapt, probleme de comportament?

Ne-am înscris la școala din cartier! Da! Ne-am înscris la școală! Imaginați-vă că scriu două cuvinte și mă ridic de pe scaun să mai țopăi puțin. Așa de bine mă simt! Și mă simt așa pentru că tare greu a fost!

Când am ajuns noi la școală – eu, Victor și tati –  ajunseseră deja mulți altii care vorbiseră direct cu învățătoarele și își „rezervaseră” locuri pe liste direct pe listele lor. La secretariat nu erau chiar atâtea dosare, dar învățătoarele deja erau „ocupate”. Am vorbit cu ambele. Prima, cea mai tinerică, l-a salutat pe Victor, dar ne-a spus de la bun început că la ea nu mai e loc. A doua, ceva mai în vârstă, ne-a invitat să ne vedem în weekend la școală, că ea va fi toată ziua acolo și „sigur că ne descurcăm”, timp în care întinde mâna și-l trage pe Victor de obraz: „Puiuțule mic, lasă că vii la mine!”. Ce? Ce? Ce? Stop! Ce face? Poate v-am mai zis, dar poate nu v-am mai zis. În fine, eu am o problemă cu oamenii care invadează spațiul personal al copilului așa… din prima. Nu numai că îi invadase spațiul, dar îl și ciupise.

După ce am terminat de discutat cu ambele, am mers cu toții acasă. Eu și tatăl lui Victor am început să tragem concluzii, adică să ne certăm groaznic. Lui i se părea ok ciupitoarea, mie nu îmi plăcuse deloc, dar deloc! Am discutat o oră în bucătărie până când mi-am dat seama că pe amărâtul ăla mic, care ar trebui să stea zi de zi cu o învățătoare, nu îl întreabă nimeni nimic. Și atunci l-am întrebat. N-a stat nicio clipă pe gânduri. A zis, din start, că prima i-a plăcut cel mai mult. Mno, și acum să vezi durere. Ce ne facem cu dosarul? Întrunim toate condițiile, dar locuri nu mai sunt, așa zice doamna învățătoare.

Ce faci când îți dai seama că, după ce te-ai liniștit că rămâi la școală, nu prea mai ai șanse?  Te cam urci pe pereți! Aia faci! Mă speria gândul că Victor n-ar putea să meargă la învățătoarea care i-a plăcut.

M-am înarmat cu răbdare și cu calm și am plecat iar la școală, cu dosarul în brațe, direct la secretariat. La secretariat unde, ce să vezi?, supriză! Nu erau atât de mulți înscriși, nu se ocupaseră încă locurile. După ce am completat cererea și doamnele de acolo au văzut că stăm chiar lângă școală, ne-au asigurat că nu există șanse să nu fim primiți și, cel mai probabil, chiar la învățătoarea pe care ne-o dorim.

Am lăsat dosarul, m-am închinat, am scuipat în sân și asta a fost tot.

Așteptăm să se afișeze rezultatele. Până atunci, eu rămân în travaliu, având câte o contracție puternică numai când mă gândesc că poate Victor va ajunge în clasa celeilalte învățătoare.

Respir! Respir! Respir!

Dacă vreți să înțelegeți mai bine de ce e Mama lui Victor e atât de speriată de școală, citiți și mărturia ei despre școala ca buton de panică.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa