Episodul 169: Dimineața, când mă scobesc în nas

Mama lui Victor
jurnal

V-am mai zis, sunt matinală. Sunt atât de matinală în timpul săptămânii, încât hibernez de vineri până luni. M-am obișnuit să mă trezesc dimineața, dar asta nu înseamnă că nu îmi e greu să mă trezesc.

Am zile în care îmi vine să îmi pun pătura în cap, să mă înfășor în ea ca gemul în clătită, să mă bag cu totul în sertarul patului și să rămân acolo să dorm toată ziua. Dar îmi amintesc că n-am cum, că zilele nu sunt făcute pentru somn, că am un copil care trebuie trezit, hrănit, îmbrăcat și teleportat la grădiniță, că am un job care nu se poate face din sertarul patului, în timp ce eu stau în plapumă ca gemul în clătită.

Și atunci o iau din loc. Dacă nu mă ridic repede din pat, ziua mea va fi distrusă. Așa că mă arunc din pat și aterizez pe podea cum ateriza Nadia Comăneci de la paralele. Mă întind, tot cam ca Nadia, numai că eu n-am public, și mă vântur un pic cât să mă aerisesc și să mă ia puțin frigul ca să mă pot trezi mai bine. Merg la baie și îmi ud fața, apoi pornesc prin casă.

Îmi fac un ceai, mă așez la masa din bucătărie și-mi deschid laptopul. Dimineața, îmi place de mor să stau la bucătărie. De ceva timp, adică după moartea lui Costel, au venit în casa noastră Tanța și Costică. Costel era o zebră, un pește de acvariu, specie ce s-a dovedit a fi extrem de rezistentă. A trăit singur în ultima perioadă (luuungă) a vieții lui. Îi muriseră toți prietenii și moartea lui s-a lăsat îndelung așteptată, mai ales după ce am făcut cunoștință cu ideea de a avea niște papagali. În fine, Costel a murit în ianuarie, a fost înmormântat cu salve de apă în toaletă. Nu se poate spune că am suferit, dar moartea lui nu mi-a picat deloc bine – era într-un weekend când trebuia să plecăm din București și numai timp de golit acvariul nu aveam.

La scurt timp, și-au făcut apariția Tanța și Costică, doi papagali. Așa a început veșnica primăvară din casa noastră. În fiecare zi, mai ales dimineața, la noi poți foarte bine să crezi că ești într-un crâng în care toate păsările au devenit isterice și se bat pentru o boabă de mâncare. Cântă frumos, îți încântă inima, dar mai au și zile proaste și nu stiu cum să vă spun, dar când un papagal are o zi proastă, apăi îți strică și ție ziua! Zilele în care sunt isterici numai zile frumoase nu sunt, că îți vine s-o iei la goană sau să-i iei să-i bagi într-o carte și să-i strângi acolo ca pe plante în ierbar. Dar sunt frumoși, cântă frumos… V-am zis.

Azi dimineață, era destul de liniște în crâng, așa că am început cu un ceai și cu Facebook. Dimineața e momentul în care mă pun la curent cu ce se mai întâmplă, văd ce mai mănâncă prietenii mei, văd ce mai fac copiii sau animalele lor, care pe unde se mai plimbă și tot așa. Și dau de poza asta:

nasMoment în care îmi dau seama că de-asta îmi place să mă furișez dimineața, că îmi place să fiu singură, să stau singură, să nu sune telefonul, să nu aud niciun ”maaaaami”, să văd aproape toate luminile blocului stinse și să știu că nu e nimeni, să trag perdelele și să stau la lumina zorilor (de multe ori în tricou, în chiloți și în șosete), fără teama că m-ar putea vedea vecinii de alături pe fereastră, să-mi beau ceaiul, să mă uit pe Facebook și să mă scobesc în nas fără nicio jenă. Asta sunt eu când nu mă vede nimeni!

Exact așa eram azi dimineață, urcată pe scaun, cu genunchii la piept, băgați pe sub tricou, cu o mână în nas și cu ochii în laptop. Tanța și Costică erau liniștiți, iar eu mă minunam de universul virtual și mă gândeam în ce să mă mai îmbrac azi. Mă întind mai bine spre fereastră să văd cât de tare plouă. Și am văzut, numai că pe lângă ploaie, l-am văzut și pe vecinul de alături, pe geam, fumând, cu lumina stinsă. Cum am făcut eye contact, vecinul a și dispărut în casă.

Nah, că nu eram chiar singură! Și oare de când o fi stat vecinul așa? Și oare m-o fi văzut în chiloți? Nu cred! N-avea cum! Eram ghemuită cu genunchii la piept, pe sub tricou… Arătam, cel mai probabil, ca un sac de cartofi mari. Dar oare m-o fi văzut scobindu-mă în nas? Mnu cred. Nu! Eram cu lumina stinsă.

Am realizat ușurată că eram cu lumina stinsă ca să realizez, imediat, cu stupoare, că sigur mutra mea era luminată de la laptop, iar vecinul sigur m-a văzut cu degetul în nas.

Deci asta sunt eu când nu mă vede nimeni. Mă rog, când cred că nu mă vede nimeni.

 

Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, cartea pe care am scris-o în momentele în care nu eram cu degetul în nas, deci luați cu încredere. Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa