Nu știu dacă știți, dar circula pe Facebook, la un moment dat, un mesaj de genul ”Încă mai cred că anii ’90 au fost acum 10 ani”. Nu înțelegeam de ce toată lumea se amuza, eu nu găseam nicio poantă în textul de acolo. Care e faza cu anii 90? Am stat puțin pe gânduri, apoi am trecut la ale mele, cele presante, nu aveam timp de prostii. La un moment dat, am avut un declick. Am calculat! Deci asta era! Deci anii 90 chiar n-au fost acum 10 ani! Am început să râd singură!
Tot ce-mi amintesc eu din anii ’90 e că eram la școală. Îmi amintesc textura caietelor. Îmi amintesc bentița albă și pampoanele făcute de mama cu mână stângă sau cu ochii în altă parte. Îmi amintesc tunsoarea cu ciobul, că tot mama era cea care își exersa talentul în părul meu și rezultatul era ceva… de vis. Îmi amintesc că eram oribilă. Îmi amintesc zilele de școală, apoi zilele de vară, când stăteam acasă și aveam grijă de păsări și de animale. Doamne! Câți ani au trecut de când s-au dus anii ’90. Cât de bătrână sunt!
Îmi dau seama de asta când îl întreb pe fii-miu seara, când termină de hălăduit prin spatele blocului cu gașca lui, ce vârste au prietenii lui, la ce școli sunt, cu ce se ocupă părinții lor. Nu-mi spune niciodată, dar nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu știe – niciodată nu l-a interesat asta. Nici nu l-ar ajuta cu nimic să știe! Ce e important de știut pentru el, și asta mi-a spus și mie, e că lui Mihai îi place să se dea bicicleta și e cel mai bun la scheme, lui Toma îi place să arunce la țintă, lui Adrian îi place să facă avioane de hârtie din alea complicate, lui Tudor îi plac roboții, iar Luca se dă pe role, dar tuturor le place fotbalul și alergarea. Asta știu! Și mai știu chestii despre ei: care cum preferă să facă pipi, care știe să fluiere, care să râgâie fără să-i vină, care poate să meargă-n mâini și tot așa. Știu multe, dar numai chestii de-astea de plac copiilor…
Îmi aduc aminte, cu această ocazie, de mama și de bunica. Ele erau responsabile cu evidența populației la noi în familie. Adică ele erau cele care știau tot! Pentru că trebuia! Nu se putea să te joci cu un copil, să îți faci un nou prieten, apoi să te duci în casă și să nu fii în stare să spui ce e mă-sa și ce e ta-su. Mama și bunica te supuneau imediat interogatoriului. Cum am făcut și eu în primele zile de libertate ale lui Victor.
Deci da, anii 90 chiar n-au fost acum 10 ani!
