Știți cum se spune… ”că orice șut în fund e un pas înainte”. Ei bine, noi avem niște planuri mărețe pentru acest minunat weekend care tocmai s-a încheiat, numai că în târg, nu s-au mai potrivit socotelile. Mă rog, ideea e că n-am mai putut să plecăm așa cum ne-am fi dorit și am fost nevoiți să șobolănim acasă, așa cum ne place nouă să spunem. N-are sens să vă mai zic cât de mult m-am necăjit că nu se mai putea să ne ținem de plan. Înițial, îmi venea să dau un punm în ușă, apoi am ajuns în punctul în care aș fi vrut să-i eliberez pe geam pe Tanța și pe Costel, pe principiul „măcar ăștia mici să plece”. Invidia, cel mai probabil, m-a făcut să rezist acestei tentații. Dacă noi nu mai plecăm, atunci nu pleacă niciun papagal din casă!
Iată-ne, așadar, în București, în cel mai cald și cel mai prelungit weekend de până acum (din 2016). În prima zi, am șopârlit prin casă, la umbra aerului condiționat, jucând Catan, Monopoly, Șeptică, Kems, desenând și luându-ne la trântă sau dormind după pofta și plăcerea inimii.
A doua zi, printr-o minune, ne-am trezit foarte devreme. Așa se face că, în primele ore ale dimineții, noi eram deja pe afară, într-un București pustiu. Dacă n-ar fi fost cald, aș fi crezut că tocmai s-a încheiat Revelionul și noi suntem ăia care s-au îmbătat de primul pahar și s-au culcat înainte de miezul nopții, ratând petrecerea care i-a obosit pe toți și care îi face să doarmă și acum.
Am decis să plecăm în parc. Am luat o pătură, mâncare la pachet, apă, fructe, jucării, cărți și am plecat să găsim un loc de pus tabăra la iarbă verde. Am găsit locul perfect: umbros, sub un copac pletos, lângă un loc de joacă. Minunat a fost! Mi-nu-nat!
Parcul, evident, era mai gol decât mi l-aș fi putut imagina vreodată. Numai câteva familii la un loc de joacă la care, de obicei, nu că nu aveai loc să arunci un ac, că aveai, dar copilul nu avea loc să se joace liniștit.
După ce i-a ieșit sufletul cățârându-se, Victor s-a retras și el pe pătură, lângă mine, și am început să citim, cu capetele rezemate de rucsac, ca pe o pernă. Ajunsesem la momentul în care Micul Prinț se întâlnise cu vulpea și, deodată, am început să auzim niște urlete pe lângă noi și un plâns de copil. O voce de femeie spunea ceva cu ”Nu mă asculți!”, ”Nu auzi!”, ”Acu auzi!”, ”Ce bătaie meriți acu!” etc. Când am lăsat cartea jos și am ridicat capetele, prin fața noastră am văzut trecând o femeie care trăgea după ea, de ureche, o fetiță. Mă rog, mai mult o târa, fetița era roșie-vineție la față și urla că o doare, iar mama n-avea nicio urmă de milă. Nici măcar nu se uita la ea, o târa, pur și simplu.
O carte despre un parenting cu iubire găsiți aici.
Știți sentimentul acela care te cuprinde în momentul în care vezi niște imagini greu de digerat? Cumva, am trăit toată durerea fetei. N-am putut să nu mă pun în locul ei. Am fost un copil care era ”urecheat” zilnic din fel și fel de motive. Nu pot să nu simt nimic când văd așa ceva.
Din locul meu, de pe pătura noastră de cinci stele plus, fetița din mine, care n-a uitat durerea aceasta, m-a făcut să scot pe gură câteva cuvinte:
-Să știți că nu aude mai bine dacă o trageți de urechi!
De undeva, de pe alee, de la câțiva metri de toată scena, mi-a răspuns un individ supraponderal sau supramusculos, nu mi-am dat seama prea bine cum era:
-Tu ce te bagi, fă? Te mănâncă …zda?
N-am mai scos niciun cuvânt, am rămas doar cu amărăciunea în suflet că durerea unor copii nu poate înceta niciodată. Am încercat marea cu degetul, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, dar am făcut-o pentru că flacăra care fierbea această oală mi-e foarte cunoscută.
Am fost naivă, trebuia să realizez că un părinte care își târăște copilul de-o ureche pentru că nu ascultă, nu va fi capabil să mă asculte pe mine vorbind de pe margine…
