Episodul 199: Sunt calmă pentru că n-am cu cine să mă cert

jurnal

Am petrecut câteva zile cu prietena mea din copilărie/școală generală/liceu etc. Părinții noștri locuiesc, la țară, la 15 metri distanță, sunt vecini, iar copiii noștri sunt de aceeași vârstă. De fiecare dată când Victor e la țară, ei sunt nedespărțiți.

De multe ori, nici la somn nu-i despărțim și ajung să stea când la unul, când la altul. De data aceasta, s-a întâmplat la fel. Partea riscantă e că au fost situații în care fiecare adult era liniștit crezând că nepoții sunt ”la vecini”. Își vedeau fiecare de ale lor prin curte până le spunea vreun trecător: ”Vedeți că aia mici au sărit gardul la grădiniță și se dau în leagăne!”. Aceasta e marea lor atracție, pe timpul vacanței: să fugă de acasă și să sară gardul de la grădinița din sat. Nu e aproape de noi, e ceva de mers, dar faptul că satul e mic și toți se cunosc între ei scade riscul oricărui pericol. Și dacă fug la grădiniță, acolo sigur e cineva cu ochii pe ei și, de cele mai multe ori, ei nici nu sar gardul, ci sunt plantați după gard de către vreo mână adultă.

Ei bine, acum i-am lăsat iar la țară, iar eu cu prietena mea am petrecut, cu diverse treburi, câteva zile la oraș. Din prima zi, ba chiar din primele ore, prietena mea se tot minuna:

-Ce calmă ești!

Nu fusese niciun moment tensionat, doar discutam și ne făceam planuri pentru ziua respectivă, dar eu eram calmă.

Apoi mai primeam câte un telefon de la bunici și mai auzeam ce ne mai fac copiii. Eu nu găseam, dar ea, în schimb, găsea motive să se enerveze. Cel mai tare s-a enervat în ziua în care copiii noștri au căzut cu sfoara de rufe – s-a rupt culmea cu ei. Au vrut să stea și ei agățati ca rufele și au căzut cu târtițele de pământ. Eu m-am amuzat teribil când am aflat, îmi imaginam mutrițele lor în clipa în care și-au dat seama că vor pica. Abia am reușit să întreb dacă curge sânge. (Eu am trecut de faza ”te-ai lovit?/s-a lovit?”. Acum întreb dacă e cu sânge.). Nu era sânge, așa că aveam liber să râd în hohote. Prietena mea, în schimb, s-a certat cu toată lumea: cu bunicii, cu copilul și cu soțul! Eram martora unui eveniment care mă depășea. După ce a terminat de dat telefoane, s-a oprit un pic în loc și a afirmat din nou:

-Ce calmă ești tu! Nu știu cum poți să fii atât de calmă și să râzi…

-Dar s-a întâmplat ceva?

-Au căzut cu sfoara de rufe!

-Și s-a întâmplat ceva? Sfoara se pune la loc imediat, copiii nu s-au lovit și, în plus, sunt sigură că s-au distrat!

-Mda…

Cât am mai stat împreună, am mai auzit de vreo 50 de ori că eu sunt foarte calmă și am mai fost martora multor certuri, de regulă, cu soțul.

Nu mă credeam chiar atât de calmă, dar, văzând-o pe ea, am început și eu să cred că sunt. De fapt, chiar sunt! Sunt foarte calmă! Și sunt calmă pentru că eu nu am cu cine să mă cert. Eu nu am un soț care să încaseze toți nervii mei. Eu nu pun mâna pe telefon de fiecare dată când am draci, pentru că eu nu am pe cine să sun! Eu, când mă enervez, pentru că daaa, mă enervez și eu de multe ori (mă rog, de câteva ori, ar crede prietena mea), respir, număr și beau apă, în timp ce vorbesc singură și-mi spun că totul e bine, că e doar un moment mai prost, că va trece, că e bine că sunt sănătoasă, că și Victor e sănătos, că avem ce mânca, că avem unde dormi, că ne avem unul pe altul… Și așa trec toate! Așa reușesc să trec de toate momentele care îmi încețoșează mintea – făcând o listă cu toate lucrurile bune din jurul meu. Așa că nu-s calmă din vreo convingere, ci e doar o chestie de conjunctură: eu nu am cu cine să mă cert!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()