Mi-am revăzut recent niște prieteni… cei mai buni prieteni. Știți genul acela de cuplu din tinerețe, iubire din liceu, mai ceva ca în filme pentru că în filme nu prea îți arată și cum vor fi ei peste 20 de ani, iar viața îți dă exemple dese cu astfel de iubiri care se cam duc naiba după atâția ani. Ei bine, ei sunt, zic eu, mai frumoși ca în tinerețea adolescentină. Sunt, de când îi știu, reperul meu în materie de cuplu.
Să nu lungesc povestea, ideea e că între copiii ăștia există ceva… au ei o sclipire a lor, ceva ce nu am mai văzut la niciun cuplu până acum. E ceva ce te face să te uiți la fel și să începi, brusc, să fii și tu fericit.
Vă spun toate astea ca să înțelegeți, cât de cât, ceea ce urmează să vă povestesc.
Eram cu toții la masă într-una din serile trecute, iar el ne povestea cum, la 17 ani, mergea cu mama lui, și ea de față la discuție, să șofeze undeva pe la marginea orașului. Apoi, înapoi spre casă, se mai întâmpla să-l lase tot pe el la volan. El povestea asta cu amuzament, dar parcă și cu o ușoară tentă de reproș spre inconștiența mamei.
Dar replica ei a venit scurt și tăios:
-Pentru că aveam încredere în tine! Am avut încredere în tine de când te-ai născut!
Ok. Stop. Pauză de respirație. Stop. Pauză de gândire. Reluăm… ”Am avut încredere în tine de când te-ai născut!” sunt cuvintele pe care și acum, după trei zile, le am în minte. Este, de departe, cel mai frumos lucru pe care am putut să-l aud din gura unei mame. Nu numai că mama mea nu a fost așa, dar nici eu n-am fost. Eu nu numai că n-am avut încredere în copilul meu de când s-a născut, dar nici nu mă gândisem să am. Veneam din generația care le răpise copiilor dreptul de a fi oameni, eram reduși la tăcere, controlați, comandați și, de multe ori, bătuți. E greu să scapi de poverile acestea când devii părinte… Nu am nicio scuză, în fond și la urma urmei, nu caut scuze, caut doar să mă îndrept și asta o fac învățând. Tocmai am învățat cea mai frumoasă și, cred, importantă lecție: cea a încrederii.
Mă uit acum la omul frumos care a devenit copilul acela în care mama lui a avut încredere de când l-a născut, la felul lui de a fi pe care nu mi l-am explicat până acum, la ceea ce este și la energia din jurul lui. Mi-am dorit mereu ca într-o zi și copilul meu să fie ca el, dar nu m-am gândit niciodată că pentru asta e nevoie ca și eu să fiu, măcar puțin, ca mama lui…
