Episodul 209: Ce fel de babă aș vrea să fiu

jurnal

Eram prin facultate și îmi amintesc că, la un moment dat, am văzut o doamnă în vârstă. Eu așteptam să se facă verde ca să pot traversa, iar ea tocmai oprise la semafor. Prin parbrizul curat ca lacrima al mașinii ei, am văzut-o destul de bine. Era tunsă bob, cu părul aranjat și avea un ruj roșu aprins pe buze. Până să apară omulețul verde, doamna a deschis geamul din drepta, apoi și-a aprins o țigară slim. Nu numai atitudinea din momentul în care și-a aprins țigara, dar tot ce ținea de ea mi s-a părut, la acel moment ridicol. Femeia avea mulți ani și, cel mai probabil, nu își arăta vârsta reală, dar părea să fie undeva spre 70 de ani. Era o bătrânică, dar faptul că era la volanul mașinii, era machiată și fuma nu mă lăsa să o văd chiar ca pe o mămăiță. Era o doamnă. Era bătrână, dar era o doamnă.

Cu toată rușinea vă spun că atunci am fost parcă deranjată de prezența ei. Ba chiar mi-am promis că eu nu voi face așa ceva când voi de vârsta ei. Eu o să stau să-mi văd de bătrânețea mea, n-o să plec la plimbare când, vorba aceea, o să mă caute moartea pe acasă. Ce vremuri! Aveam 20 și un pic de ani și nu înțelesesem că moartea te caută permanent și oriunde și că până te găsește, nu-ți rămâne decât să trăiești.

Nu știu dacă femeia aceea mai e în viață azi, dar sincer mi-aș dori să fie și, mai mult de atât, mi-aș dori s-o reîntâlnesc. Aș recunoaște-o dintr-o mie! Aș vrea acum să-i strâng mâna, s-o îmbrățișez și să-i spun c-o admir. Mi-a devenit model. Așa aș vrea să fiu și eu peste niște ani. Poate nu fumând, dar cu siguranță, aș vrea sp fiu tunsă ca ea, să port roșu pe buze, să conduc, să ies la plimbare, să mă întâlnesc cu prietenele, să povestim, să râdem și, eventual, să ne clătim ochii cu tinerei pe care, la vremea noastră, i-am fi cucerit cu siguranță.

Nu știu cum sunteți voi, dar eu, cu trecerea anilor, nu mi se pare deloc că îmbătrânesc. Ba din contra, mi se pare că, pe măsură ce mai pun un an, parcă atunci mi-ar începe viața și mă simt din ce în ce mai tânără. Numai când mă uit la copil, încep să realizez că totuși, parcă n-aș fi așa de tânără pe cum mă simt. Dar nu poate contrazice nimeni ce simt. Bine, poate numai o fetișcană care m-ar vedea la volan, așteptând la semafor, coafată și machiată și poate trăgând din țigară. Dar știu că și ea ar înțelege la un moment dat că viața nu înseamnă așteptarea sfârșitului care poate să vină oricând, iar ceea ce ne rămâne nouă este să ne bucurăm atât cât avem timp, indiferent de câte riduri avem sau câți ani am adunat.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()