Episodul 211: Cum (nu) m-am pregătit eu de școală

jurnal

Am fost în weekend la magazinul acela de mobilă din marginea Bucureștiului, acolo unde se duce toată lumea în weekend să se relaxeze. Nu m-aș fi dus dacă nu m-ar fi rugat o prietenă s-o ajut cu un dulap. Bine că m-am dus, am avut unde căsca ochii timp de vreo trei ore cât a ales o femeie un dulap.

Dar bine că am mers după dulap, că la ăsta nu era aglomerație. Aglomerație era la birouri, scaune de birou și organizatoare pentru copii. M-am uitat și eu, m-am gândit că poate ar fi bine să iau ceva, dar cum nu mă dăduseră banii afară din casă la plecare (mă rugase femeia aia s-o ajut), am zis că mai bine mă abțin chiar și de la a-mi face planuri sau listă de cumpărături pentru când voi avea și bani.

Numai că după ce-am scris despre începerea școlii, m-a sunat altă prietenă (nu cea cu dulapul) să mă întrebe dacă sunt pregătită de școală.

-Eu? Da! Abia aștept!

-Dar ai făcut totul? Ai totul pregătit? 

Hopa! N-am făcut nimic! Am zis că am totul pregătit, în sensul că sunt pregătită sufletește, dar nu am făcut nimic fizic și nici nu am achiziționat nimic pentru acest eveniment. Suntem într-o lungă cercetare pentru ghiozdan. Banii pentru ghiodan îi are de la bunica lui, ține bine de ei. Dar alte pregătiri… nu prea văd de făcut. Ce aș mai putea cumpăra? Penar are. Stilou, creioane colorate, acuarele, pensule și muuuulte alte asemenea avem deja. Restul – caiete, cărți, haine – aș prefera să aștept să înceapă școala și să văd exact ce (mai) trebuie. Nu vreau să cumpăr nimic după ureche și nici să dau bani pe lucruri pe principiul ”dar poate are nevoie”.

În fine, întrebarea cu pregătirea nu era despre rechizite, aveam să aflu, ci despre pregătirea casei pentru începerea școlii. Adică să-i cumpăr un birou, să-i cumpăr scaun, dulap, să-i fac un colț în care să-și facă lecțiile. Da, știu. Am mulți cunoscuți care au dat casa peste cap că începe copilul școala. Am cunoscut, la un moment dat, o doamnă care chiar își renovase apartamentul ca să nu își facă copilul temele cu pereții urâți.

Am un birou – e al meu, dar i-l voi ceda cu drag, am și un scaun pentru acest birou și i-l voi ceda și pe acesta tot cu drag, am și masă și alt scaun, mai am masă și la bucătărie și patru scaune. Slavă Domnului, să vrea el să scrie și să nu aibă unde! Să fie asta problema noastră și tot aș găsi soluții rapid.

Nu cred că trebuie să ne dăm casele peste cap pentru că începe copilul școala. Cred că e destulă presiune pe bietul suflet ca să mai punem și noi altă presiune. Nu-mi spuneți voi mie că achiziționarea unui birou + scaun, ca să nu mai zic modificări prin casă, deranj, curățenie la final, nu presupune stres, chit că stresul e pe părinți, dar tot simt și copiii. 

Deci da, dacă e să o luăm așa, sunt nepregătită. Eu m-am pregătit altfel, eu am pierdut timp să-mi răcesc gura să povestesc de 78546767574325 ori cum a fost prima mea zi de școală. Eu am obosit povestind despre fiecare oră, fiecare recreație, despre ghiozdanul meu, despre penarul meu metalic (cutia unei foste truse geometrice a fratelui mai mare), despre cărțile și caietele învelite în hârtie colorată, despre manualele învechite primite în custodie la fiecare început de an, despre fețele de bancă pe care le căram acasă după fiecare zi de școală, cu rândul – o săptămână eu, o săptămână colegul meu de bancă, despre fața de catedră pe care o căram o dată pe lună, că atunci îmi venea rândul. Noi veneam cu totul de acasă, la școală se fura, așa că nu lăsam nimic de pe o zi pe alta.

Eu m-am săturat povestind despre toți colegii, despre toate grupurile, despre toate jocurile noastre de copii ai anilor 90, fără telefoane și tablete, pe când Internetul nu părea că s-ar inventa vreodată.

Eu așa am văzut pregătirea pentru școală, nu dând casa peste cap, gata să construiesc o mică sală de clasă în sufragerie. Ne-om descurca, vorba aceea, noi să fim sănătoși!

Alte aventuri pe care i le-am povestit tot de 95478534 ori puteți găsi și în ”Eu n-am furiș. Dialoguri marioneze”. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație