Episodul 222: Ne liniștim și noi mai cu talent?

Mama lui Victor
jurnal

Mi-am băut ceaiul, am răspuns la mailurile lăsate-n pom de ieri, m-am îmbrăcat, i-am pregătit paste cu brânză, așa cum a comandat el înainte de culcare, i-am făcut un shake de banane cu miere și scorțișoară și m-am dus să-l trezesc. E 6.30, e încă întuneric afară, dar a cerut să-l trezesc cu jumătate de oră mai devreme.

Mă uit la el. Doarme ca o plăcintă bine dospită. L-aș lăsa și nu l-aș lăsa să mai doarmă. Îmi vine să mă duc să-l iau la smotocit. N-o fac. N-o mai fac. Nu-i mai place. Până acum, puteam să mai fac asta când îl trezeam. Acum nu mai vrea. ”Nu așa se trezește un școlar!” mi-a zis în dimineața în care îl pupam pe ochi și-i ziceam că ”e timpul să ne pregătim pentru școală, pisicelul meu cel mic și drag!”. Atunci am aflat că școlarii se trezesc altfel. Școlarii n-au nevoie să audă că sunt mici, au nevoie să audă că sunt iubiți – asta merge la școlari.. ”Poți să-mi zici copilul tău iubit! E mai bine așa!” L-am îmbrăcat pe copilul meu iubit în pupici, așa cum îi place lui și i-am șoptit că e timpul să deschidă ochii și să cunoască ziua care îl așteaptă.

-Nu vreau să mă trezesc. O să cunosc ziua asta mai târziu.

-Dar vei întârzia la școală.

-Școala poate să aștepte. Lasă-mă să dorm.

L-am mai lăsat 10 minute și apoi am trecut iar la trezit școlarul.

S-a trezit deja supărat. Ar mai fi dormit, ar mai fi lenevit. A vrut să-l iau în brațe ca atunci când era bebeluș. Hm, și cum rămâne cu școlarul? L-am luat în brațe, iar el s-a lipit de mine ca ursulețul koala de trunchiul copacului. Am reușit, într-un final, să ne dezlipim, iar el a reușit să se îmbrace, să meargă la baie și să treacă la masă.

-E și 25, Victor! Încearcă să termini mai repede, copilul meu iubit, ca să nu întârziem iar.

Asta e altă poveste! Am ales școala asta pentru că ne e aproape, dar tocmai pentru că e prea aproape, noi nu ajungem niciodată la timp. Nu știu cum facem și ajungem mereu la limită.

-Oooof, nu mai suport timpul!

Ridică ochii spre ceasul din perete și rostește plin de năduf:

-Când naiba a ajuns limba aia la 5? Când? Când?

-A trecut timpul, asta e… Nu ne dăm seama când trece atât de repede. Hai, încearcă să te miști un pic mai repede.

-Ce să fac? Unde vrei să mă grăbesc?

-Să termini de mâncat, să te speli pe dinți, să te încalți, să-ți pui geaca.

-Mami, ești prea agitată și mă agiți și pe mine. Te rog să te liniștești.

Așa o fi, o avea dreptate, îmi zic, și trag aer în piept să mă liniștesc, așa cum mi s-a cerut. Nu apuc să scot aerul din plămâni, că Victor completează:

-Mută naiba limba aia la 1 sau scoate bateria de la ceas și gata!

-Da, dar timpul trece oricum. Să nu crezi că așa îl poți opri.

-Știu că trece oricum, dar poate nu te mai stresezi tu și, dacă nu te stresezi tu, nu mă mai stresezi nici pe mine. Nu putem să-l oprim, mami, dar putem să ne liniștim!

N-am mai avut ce să zic! Niște cuvinte ca niște palme, vă zic. Era ca el!

-Ai dreptate, Victor.

-Și? Ne liniștim?

Și ne-am liniștit. Am ajuns la și 59 la școală, dar asta a fost din cauză că timpul a făcut ce a vrut el, iar noi am alergat ca să-l prindem din urmă. Pentru mâine, pe lângă plăcintă cu mere de pus în pachet, am mai primit indicații clare să-l trezesc cu 10 minute mai devreme.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa