Episodul 229: Nu mai ”visați” voi în locul lor!

Mama lui Victor
jurnal

-Cum e? Îi place la școală?

-Nu prea, dar o să reușesc eu să-l fac să-i placă și cartea. El vrea numai sport… Îi place să joace baschet… Numai asta ar face! E bun, e chiar bun, că și profesorul ne-a zis, dar dă-l naiba de sport!

-E bun și sportul.

-E bun pe naiba! Ce să facă cu sportul? Să pună mâna să învețe! Eu visez pentru el să se facă arhitect, profesor, doctor, nu să fie sportiv. Mai dă-l încolo de sport!

Asta am auzit cât am așteptat să-mi vină rândul la casă, în hipermarket. Două femei, cam de vârsta mea, cel mai probabil prietene, făcuseră cumpărăturile împreună și așteptau, ca și mine, cu produsele pe bandă să trecem ca oile prin strungă și să lăsăm banii la casă.

Eram în spatele lor și nu aveam cum să nu le aud. Cred că cel mic, ca și Victor, începuse școala de curând. Nu știu de ce, dar nu cred să fi fost mai mare. De fapt, nici nu contează cât de mic sau cât de mare e copilul, nu are nicio importanță aici vârsta lui.

Discuția celor două femei mi-a tot revenit în minte peste weekend. La început, am fost puțin invidioasă. Nu pot să nu invidiez mamele copiilor care știu ce vor. Victor e un fel de shaorma cu de toate. La el nu există ceva anume care să-i placă. Lui îi place orice, face de toate, ketchup, maioneză, usturoi, muștar, cum vă ziceam. Ce azi îi place de nu mai poate, ei bine, mâine s-ar putea să nu-i mai placă deloc. Acest lucru e valabil în toate aspectele vieții. N-am să uit niciodată cum m-a anunțat el, acum vreun an, care e mâncarea lui preferată: ”Azi știu! Mâncarea mea preferată este varza cu piper!”. Nu vă imaginați ce bine m-am simțit! În sfârșit, are și el un meniu favorit. Când am rămas în pană de idei, peste câteva săptămâni, mi-am amintit și i-am gătit tot varză:

-Bleah! Ai făcut varză… Ia-o de aici mai repede că nu suport s-o văd!

-Păi nu ziceai că e mâncare ta preferată?

-A fost într-o zi, dar asta a fost demult!

După cum se vede, cu el nu se știe niciodată. Așa că, exact cum am zis mai sus, nu pot să nu fiu un pic invidioasă pe mamele acelor copii care știu exact ce vor. Poate și pe copii sunt puțin. Eu am fost copilul care n-a știut niciodată ce vrea. Eu n-am fost niciodată pusă în situația de a alege. Au ales mereu alții pentru mine. Așa cum și mămica din hipermarket alesese deja pentru copilul ei.

Acum, la câteva zile după ”eveniment”, nu simt decât milă. Mi-e milă de copilul căruia îi place sportul, dar trebuie să-i placă neapărat și (poate numai) cartea. Mi-e milă de copilul care trebuie să urmeze un drum impus de părinți, care trebuie să-și abandoneze visele, care trebuie să îndeplinească visele altora și nicidecum ale lui. Da, suntem părinții lor și le vrem binele, e firesc. Le putem fi alături pe drumul vieții, dar nu le putem impune noi pe ce drum să meargă. Visăm pentru ei… Ne facem planuri. E normal! Dar ei? De ei ținem cont? Ei ce visează pentru ei?  

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa