Îmi amintesc cum, acum câțiva ani, când era Victor mai mititel, eu și prietena mea (cea care s-a apucat de alergat între timp) ne-am făcut ditamai planul de mers la mare de 1 Mai cu copiii. Ea are o fetiță un pic mai mare ca Victor și, deși nu-i văzusem prea dornici de socializare și prietenie, am sperat noi că dacă mamele sunt prietene și copiii vor fi. Greșit! Ce-am mai visat, ce ne-am mai stors creierii să ne facem programul: care ce ia, cum ia, unde mergem, ce-o să facem, ce mâncăm, ce haine luăm, ce jucării, când plecăm… Foarte bună organizarea, n-am ce să zic! Organizarea ne-a ieșit. Doar organizarea!
Am ales să stăm cu copiii în Constanța. Am mers prin Mamaia, am mers în port, am avut ce face. E drept, copiii nu dădeau semne de mare prietenie, dar noi ne uitam la ei zâmbind tâmp și comentând în barbă, de fiecare dată: ”Hai că par mai ok!”. Victor, genul acela de copil atomic, care se maimuțărea la orice pas, iar fetița ei, prințesa tipică. Deloc compatibili, dar deloc! Prima zi a trecut cum a trecut, cu scurte înțepături în timpul meselor, dar a doua zi a început prost. Nimic nu le convenea. Cum li se întâlneau privirile, cum se activau. Unul plângea că celalălt se uită spre el, iar altul că celălalt plânge și tot așa. Și ce faci când ești la mare cu o prietenă bună și cu doi copii ca ăștia? Îi urci în mașină și pleci cu ei în altă stațiune – în Vamă – cu muzica la volum considerabil. Greșit!
A fost bine până am ajuns pe plajă. Ne-am plimbat un pic, copiii alergau pe nisip, era minunat. N-a ținut prea mult minunea, că s-au atins și au început să se certe. Acela a fost momentul în care și eu și prietena mea recunoșteam că am făcut cea mai mare prostie plecând cu copiii de acasă. Am decis să stăm la o terasă și, exasperate de scandal, să le luăm ceva dulce cât să le închidem gura. Am ales o terasă de pe plajă, la insistențele copiilor că vor să se joace în nisip. Greșit!
Până să dăm noi comanda, copiii s-au jucat atât de bine și de repede în nisip – au săpat și ei o groapă între mese – astfel încât, când chelnerul a venit cu tava plină la masa noastră, a călcat în gaură, băuturile au zburat de pe tavă cât colo în nisip și s-a ales praful și de șederea asta. Am plecat și de acolo.
Ne-am întors după două zile, deși aveam de gând să stăm mai mult, și n-am mai plecat niciodată nicăieri în această formulă. Și nici nu vom mai pleca!
Ce voiam să spun, că iar m-am luat cu poveștile și am uitat ce aveam de zis, e că piciorul lui Dumnezeu e la mine în mâini. Da, l-am prins pe Dumnezeu de picior! După experiența asta, m-am rugat mereu să nu ajungem în situații din acestea de incompatibilitate încrucișată: fie eu cu părinții copiilor prieteni cu el, fie el cu copiii prietenilor mei. Am avut emoții când a început școala, dar am avut noroc! Victor are o gașcă de copii care locuiesc la câteva blocuri de noi și stau mai mereu împreună. Sunt patru băieți, ți-e mai mare dragul de ei! Partea cea mai frumoasă, e că și noi, mamele lor, ne-am potrivit. Așa se face că am decis să-i luăm pe rând de la școală.
Poate vă întrebați acum ce legătură are titlul de mai sus cu ce am scris aici. Așa mi-a zis bunica mea, atunci când a aflat că luăm copiii de la școală și îi ținem după-amiaza prin rotație:
-Foarte bine, maică, caprele se țin cu rândul!
Din categoria ”decât toată viața cioară, mai bine o zi vultur”, așa și noi ”decât zi de zi cu un copil, mai bine câte o zi cu patru”. (Foarte frumoase sunt zilele cu mai mulți copii. Nu se plictisesc deloc. Bine, nici eu… Revin cu amănunte!)
