Episodul 241: Zâna Măseluță e mă-ta!

jurnal

Nu-ți dai seama câtă răbdare ai până nu devii mamă! Asta e o chestie pe care îmi plăcea să le-o spun prietenelor fără copii, care mi se scuzau când vorbeam despre urmași: ”Eu nu fac copii pentru că n-am răbdare!”. Și atunci le spuneam așa… cu superioritatea unui guru urcat pe lădiță în mijlocul mulțimii: ”Dragă, ca să-i faci îți trebuie altceva, răbdarea îți trebuie ca să-i crești!”, la care adăugam chestia pe care v-am zis-o mai devreme.

Acum, în schimb, le-aș zice altceva: ”Nu-ți dai seama câtă răbdare ai până în ziua când își scoate fii-tu un dinte!”. Am stat ieri, în genunchi în fața chiuvetei din baie, cu un șervețel în mână, o oră, așteptând să culeagă Victor un dinte care-i atârna din gură. Se mai ținea într-un firicel de salivă și el se chinuia să-l ia de acolo ca și când ar fi avut rădăcinile înfipte până-n călcâie. Când i-am zis să mă lase pe mine să-l iau, a început să urle de parcă l-aș fi tăiat și i-aș fi dat sare. Buuun! Și iacă așa am stat eu în genunchi, cu șervețelul pe mână, așteptând ca un cerșetor să se plictisească Victor și să scuipe odată dintele ăla.

-Mă duc până la bucătărie, am puțină treabă.

-Stai aici, mama mea! Stai cu mine, nu mă lasa singur!

Păi cum să-l las singur în această suferință? Am rămas alături de el, pe rotulele mele, cu răbdarea despre care altădată vorbeam ca și când ar fi fost resursă infinită. Acum nu mai aveam. Nu mai aveam și pace! Mi se părea că-și bate joc de mine. Dintele atârna pe gingie și el se plângea de parcă ar fi trebuit să și-l smulgă din rădăcini cu cleștele de cuie.

Cu greu, dar cu greu, a reușit!

După o oră de mătănii în fața chiuvetei, urletul victoriei aproape m-a făcut să uit de amorțeala din picioare. M-am ridicat ca un pui de căprioară abia fătat, îmi tremurau picioarele, am luat cu două degete dintele de pe șervețel și m-am dus imediat la dulapul în care țin cutia de bijuterii cu toți dinții care i-au picat până acum.

Imediat în spatele meu, Victor, cu gura căscată, buimac:

-Ce e acolo?

-Dinții tăi!

-Păi Zâna Măseluță?

Pffff! Am uitat complet! De Zâna Măseluță am uitat complet. Am început să râd isteric și el nu mai înțelegea nimic, dar râdea de râsul meu. Abia nimerea să mă întrebe ce naiba caută dinții lui acolo, că el doar îi pusese sub pernă și-i luase Zâna. Păi ce să vezi, mă, Victor, că eu am intrat pe modulul ”Moș Crăciun” și am uitat de Zână! Da, în perioada asta am treabă să fiu Moș Crăciun, chiar nu m-am gândit la Zână. Tot ce-am putut să fac a fost să râd. Nu-mi venea nici mie să cred că mă lăsasem prinsă cu așa ceva.

-Tu ești Zâna Măseluță?

-Hmmm… Păi ce să vezi… Nu sunt eu, Zâna e Zână!

-Și ce caută dinții la tine în cutiuță?

-Hmmm… Păi ce să vezi… Că Zâna face o magie să-ți cadă dinții cei vechi și-ți dă unii noi și puternici. Ei nu-i trebuie dinții ăștia, ei îi trebuie numai locul liber ca să aducă un nou dinte acolo… Numai că eu am vrut să-i păstrez pentru că dințișorii aștia au fost în zâmbetul tău și nu vreau să-i pierd.

-Mami, dar chiar există Zâna asta?

-Există tot ce crezi tu. Ți-am mai explicat că uneori e de ajuns să crezi sau să-ți dorești și lucrurile vor fi așa cum vrei tu.

I-am pus o ciocolată mică sub pernă, am salvat situația (not!). Acum e convins că e de ajuns să creadă.

-Acum chiar cred. O să cred, mami, că e de ajuns să cred. Și în Moș Crăciun o să cred. Bine, în el o să cred mai mult!

Mda… Mai bine mă duceam în pădurice!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()