Episodul 261: Băiatul meu are un iubit

În fiecare seară, înainte de culcare, eu trebuie să-i povestesc lui Victor ceva de când eram eu mică (de aici și ideea cărții ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”). De multe ori, îmi cere el să-i vorbesc despre ceva anume, dar sunt și seri în care vrea să audă orice.

De regulă, știu ce cam ce ar vrea să audă, îl simt de cum se apropie seara. Acum câteva seri, în schimb, nu l-am citit…

M-am trezit cu el că vrea să-i povestesc despre prietenii mei din copilărie.

Îi știe pe toți, oricum, cu nume, prenume,  porecle, boacăne preferate etc.

– Despre prietenii tăi băieți vreau să-mi zici. Prietenii tăi băieți de la școală, mami!

Hm! M-a cam încurcat un pic.

Aveam destui băieți în clasă, eram băiețoasă, dar nu-mi aminteam în acel moment foarte multe despre relațiile mele de prietenie cu băieții. Știu doar că prin clasa a treia visam să-mi fac o formație de muzică ușoară cu vreo doi colegi. Am și stabilit câteva lucruri cu ei. Nu se pricepea nici măcar unul dintre noi la cântat. N-aveam ureche muzicală, n-aveam voce și, prin urmare, nici cap, din moment ce ne apucam de așa ceva.

Sesizaserăm noi că ne lipsea ceva. Ne lipsea microfonul!! Ni se părea că este tot ceea ce ne-ar putea fi necesar pentru a ajunge pe culmile succesului. Nu puteam cânta fără microfon! Ni se părea că tot talentul nostru ar sta în el. Ăla ne lipsea ca să fim talentați! Mă rog, la cum vorbește lumea prin jurul meu că s-ar face muzică în ziua de azi (v-am zis că nu mă pricep), se pare că ”talentul” la muzică mai ține și de microfon și de vreun CD.

I-am povestit și copilului despre asta. Îi părea rău că n-am ajuns un star al muzicii ușoare așa cum visam.

– Și iubitul tău care era?

– Cum ”care era?”? Nu era niciunul dintre ăștia doi!

(Păi nu amestecam viața personală cu treburile serioase! Doh!)

– Eu am un iubit!

– Ai o iubită?

– Nu, un iubit. Sunt îndrăgostit de un băiat.

V-ați prins! Prima dată am crezut că nu aud bine.

Deci da… băiatul meu are un iubit. Știu despre el că e blond, înalt, joacă bine fotbal, se îmbracă frumos, zâmbește ”Așaaaa… mami, nu știu, eu fac multe glume cu el ca să-l văd când râde pentru că e foarte frumos!”. Ok, deci nu mi s-a părut, nu e o confuzie, nu e doar un prieten pe care să-l admire, chiar mi se pare că e îndrăgostit.

N-am dormit toată noaptea, ca să realizez tocmai spre dimineață că nu faptul că ar putea fi gay mă sperie pe mine, de fapt, ci cum vor vedea alții chestia asta și cât de greu i-ar putea fi lui.

Scriu acest text la câteva zile după ce am aflat. Mi s-au mai așezat un pic gândurile. Da, băiatul meu are un iubit. Asta e! Și acum, dacă are iubit, ce să fac? Rămâne la fel de iubit în continuare! Nu-l iubesc mai puțin!

Asta e partea proastă atunci când băieții au iubiți, că nu prea mai sunt la fel de iubiți de cei din jur…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație