Sunt mama lui Victor și îmi place să clocesc

Mama lui Victor

Vorbeam la telefon cu o prietenă. Vorbeam despre leurdă, chestii de importanță majoră, eu nu-mi pierd vremea cu nimicuri. Ne spuneam una alteia cât de mult ne place și ce păcat nu se găsește mereu. Chiar mare păcat, vă zic!

Victor, care își terminase de făcut un zmeu cu aripi dintr-un tricou băgat pe tocătorul de plastic de la bucătărie, mă tot întrerupea să-mi arate cum îi fâlfăie lui zmeul. Mă rog, aripile lui.

După ce s-a plictisit de zbor, mi-a făcut un semn discret. Avem noi un semn al nostru. Am întrerupt-o imediat pe prietena mea:

-Băi, trebuie să închid!

Știți momentul acela când celălalt îți zice că nu mai poate sta la telefon și îți amintești, brusc, de ce l-ai sunat. Ea mă sunase cu o urgență, numai că uitase să-mi și zică.

În tot acest timp, eram deja cu Victor în pat, în dormitor. El a țopăit imediat în mijlocul patului și s-a pus cu fundulețul în sus, în poziție fetală.

-Deci chiar trebuie să închid, i-am zis.

-Mai stai doar două minute.

-Nu mai pot, trebuie să clocesc.

-Să ce?

-Te sun în 10 minute.

Am închis telefonul și mi-am dat seama ce mi-a ieșit pe gură. M-am pus și eu peste Victor, ca o cloșcă. Asta facem noi. Asta facem noi când avem nevoie să ne (re)conectăm. Eu stau peste el așa, îl pup pe ceafă, pe umeri, pe mânuțe, pe tâmple, iar el e puiul meu în ou. Apoi se mișcă ușor, face cioc-cioc și se întinde. Eu mă dau la o parte și-l iau în brațe: ”Vai, vai, vai, puișorul meu!”. El se alintă și se lipește de mine: ”Piu-piu, piu-piu!”. Apoi eu îi spun puiului cât de mult mă bucur că a ieșit din ou, ce fericită sunt că îl am în brațe și cât de mult în iubesc. Iar el îmi spune că nu a crezut că o să aibă vreodată o mamă așa ca mine. Îi mai spun că o să am grijă de el ca să se facă mare și dacă îi e vreodată frică de ceva, să vină să se bage sub aripa mea, că mă lupt eu cu dușmanii.

N-am spus nimănui până acum despre asta. Abia azi i-am povestit prietenei mele. Vă dați seama că m-a sunat peste un sfert de oră ca să înțeleagă ce naiba cloceam. Ei i s-a părut drăguț joculețul nostru. Mie… mie mi se pare cel mai cel moment al nostru. Facem asta cel puțin o dată pe zi și ne place în egală măsură. În principiu, după ce vine de la școală, aud cel mai des: ”Ne clocim un pic?” sau își schimonoșește un pic fățuca exact ca un puișor de găină și eu știu imediat că de asta are el nevoie. Îi place mult lui, dar la fel de mult îmi place și mie, deși la început nu eram chiar așa. Am avut momente în care am fost aproape să zic ”$#%%$@, iar vrea ăsta să-l clocesc!” Nu aveam mereu chef să mă duc și să stau cu fundul în sus în pat. Dar de când a mai crescut și îl pup și îmbrațișez cu rația pentru că nu mai vrea să stea la pupat, că nu mai are chef, a devenit și momentul meu preferat. Aia e! Sunt Mama lui Victor și tocmai v-am spus marele meu secret: îmi place să clocesc.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa