Orice vizită în familia extinsă să lasă cu tot felul de povești. Cel puțin, în situația mea și a lui Victor asta e lege. Față de acum câțiva ani, când Victor abia începuse să vorbească și rudele îi puneau cele mai deplasate întrebări, cum ar fi ce culoare au chiloții lui mami sau pe unde face el caca, acum lucrurile s-au mai îmbunățit, ca să zic așa. Evident, a fost nevoie de multe ieșiri din fire-mi și de multe conflicte, astfel încât, măcar de gura mea, să dea pace copilului.
De câte ori venim la țară, eu am grijă să stau, cât de cât, pe lângă el, astfel încât să sar la jugulară în cazul în care cineva mi-l atacă. Nici lui nu-i e ușor să vină la țară, și lui i se pare chinuitor și mi se plânge mereu de oamenii mari care nu-l înțeleg… Mereu e nevoie să-i promit de cel puțin zece ori înainte de plecare că voi avea grijă și îl voi proteja cât vom sta acolo.
Știți și voi cum e – cu mama și cu bunica mă pot lua de piept, sunt ale mele, stau cu ele în casă, ne putem certa liniștite dacă văd că ceva nu e în regulă. Dar ce te faci cu categoria aceea de unchi/mătuși cu care nu e frumos să-ți ieși din fire și să faci ca balaurul?
Nu știu ce să mă fac, dar constat că nu prea mai e nevoie. Am fost, a doua zi de Paște, în vizită la rude. Nici nu ne-am salutat/pupat bine, că Victor a trecut imediat la interogatoriu: ”Și în ce clasă ești? Și îți place la școală? Și câți ani ai? Și ce note iei?” – șirul clasic de întrebări menite să scoată orice copil din minți.
Și apropo, greu e cu clasa asta ZERO, dom`le! Nu înțelege nimeni cum e asta și de ce nu se dau note. Că nu s-a pomenit așa ceva, să nu se dea acolo o notă, un calificativ, ceva! Nu s-a mai pomenit, am zis! Ei n-au pomenit pe timpul lor! Mă rog, nici clasă ZERO nu se pomenise pe timpul lor, dar știți ce a zis olteanul când a văzut cămila? A studiat-o și pe-o parte și pe alta și a ajuns la concluzia că ”nu se poate așa ceva”. Așa e și cu clasa ZERO, această cămilă a sistemului de învățământ actual.
După ce au epuizat discuția despre ”cămilă”, au sărit imediat în sentimentalisme: ”Pe cine iubești mai mult, Victor? Pe mami sau pe tati?”. Trebuie să recunosc că, la întrebarea aceasta, am căscat și eu ochii și urechile. Eu nu l-am întrebat asta niciodată. În schimb, eram acum curioasă să aud ce răspunde. Credeam că va sta un pic pe gânduri până va da un răspuns, dar nici pomeneală de așa ceva. Victor a răspuns clar și răspicat: ”Pe mine!”.
Trecând peste remarcile de genul ”Ptiu! Ce ne-o ziseși! / Te-a învățat mami sau tati să răspunzi așa?/ Cu cine semeni tu așa bun de gură?”, nu vă pot spune cum m-am simțit eu când l-am auzit răspunzând ”Pe mine!”.
Copilul meu se iubește pe el, în primul rând. Dacă m-aș fi iubit și eu pe mine așa când eram copil! Nici n-am știut, de fapt, că trebuie să mă iubesc (și) pe mine…
