Sau cum bunicii, câteodată, dăunează grav nepoților.
Am fost cu Victor la un eveniment pentru copii. Nu știu cum și prin ce minune am reușit să ajungem mai devreme (noi! Noi, mai devreme!? Noi, ăștia – împiedicații!). Ce facem? Așteptăm, vorba aia, că toată viața e așteptare. La fel ca noi, mai erau și alții. Am găsit acolo o fetiță de vreo trei-patru ani, să zic. (E posibil să aibă chiar cinci-șase ani, dar eu, de când a mai crescut Victor, nu mai sunt capabilă să apreciez vârsta copiilor mai mici.) Era cu părinții și, aveam să constat în următoarele minute, și cu bunicii. Vai, ce drăguț! mi-am zis. Chiar mi se pare ceva tare frumos că oamenii mai reușesc să se adune așa în jurul unui copil și să-i ofere un exemplu de viață cât se poate de sănătos. Am zis sănătos? Mă scuzați!
În minutele care au urmat, bunicii și-au impus prezența. Părinții abia dacă au scos câteva cuvinte, dar bunicii, vă rog să mă credeți, nici nu cred că au avut timp să respire. ”Stai cuminte!/Nu te mai mișca!/ Ne dă afară!/ Vine poliția!/ Nu alerga!/ Treci aici!/ Nu pune mâna pe scaunul de lângă!/ Șșșt, taci din guriță!/ Stai frumos!”.
-Dar lăsați-l, că nu deranjează pe nimeni! am intervenit eu. Eram numai noi și ei, în toată sala.
Bunica mi-a zâmbit frumos și mi-a răspuns:
-Eh, acum nu, dar tre să știe că nu tre să deranjeze! Ce să facem? Tre să-l educăm…
Cum ar veni: ”Ce să mai facem acum? Trebuie să-l educăm. Vrem, nu vrem!”
Ușor, ușor, lumea a început să se adune. N-am mai fost atentă la bunicii educatori sau poate au avut ei un moment de pauză. Am început să-i aud din nou, după vreo zece minute.
-Stai cuminte! Uite ce cuminte e fetița! Vezi fetița? Ia uite ce cuminte stă! Tu de ce nu stai cuminte? Stai și tu ca ea! Uite ce frumos stă ea! Vezi ce cuminte e?
Vă dați seama că m-am întors și eu să mă uit! Fetița stătea neclintită. Nu mișca nimic! Fetița avea vreo 10-12 ani, cred, stătea pe scaun cu mâinile încrucișate la piept, iar pe fața ei citeai de la plictiseală până la nervi. ”Fetița”, pun pariu, n-ar fi vrut să fie acolo nici în ruptul capului, dar avea o soră mai mică și fusese adusă, cel mai probabil, la pachet. Fetița nu prea era deloc fetiță și stătea cuminte pentru că altceva n-ar fi avut ce să facă, la un eveniment pentru copii mult mai mici. Nu era locul ei acolo, se vedea clar, dar a stat ”cuminte” până la final, lucru pentru care am admirat-o. Eu, la vârsta ei, dacă aș fi fost în situația asta, îi rupeam vreunui pișpirel bârna numai de draci – intram în ei ca uliul în puii de găină. Sigur făceam vreo nefăcută, băteam, îmi luam și eu bătaie, primeam pedeapsă (și ce dacă? Eram obișnuită!) și tot așa.
Dar fetița a fost cuminte, ba chiar a fost exemplu de cumințenie, motiv pentru care, și în timpul spectacolului, se mai auzea, pe stilul ”My precious”: ”Stai cuminte! Uite ce cuminte e fetița!”.
Ce să facă? Trebuie să-l educe…
