Vorbeam cu o prietenă acum câteva zile despre cum a trecut timpul si cum ne apar riduri nouă, iar copiii noștri se ghiolbănesc. Al ei are 10 ani. Al meu e mai mic nițel, dar i se văd deja apucăturile de golănaș.
Îi povesteam cât de viu am încă în minte momentul în care am plecat de la maternitate. Nu eram capabilă să-l port în brațe și nu eram de acord cu căratul copilului în scoică până la mașină. Copilul ăla a stat în mine nouă luni, l-am conținut eu, și acum ce-i fac? Iese afară și, brusc, îl purtăm ca pe un kilogram de cartofi, într-un coș. Lasă, îl punem în coș pe drum, pentru siguranța lui, dar altfel nici nu concepeam să-l cărăm cu coșul. El trebuie să audă o inimă bătând, să fie aproape de ea, nu la picioare, să audă sunetul bocancilor pe drumul spre mașină. Am ieșit din spital cu copilul în brațele tatălui și eu chiar lângă ei. Îmi amintesc perfect cum am mers până acasă, ce am făcut în mașină, cum am stat și m-am uitat numai la el. Cum mi se părea că totul e plin de mizerie și copilul meu e atât de fragil și de curat.
Am ajuns acasă și nu-mi găseam locul. Mai mult de atât, nu-i găseam lui locul. Deși aveam totul pregătit, avea pătuțul instalat, așternuturi curate, jucărele, muzicuță, locul lui tot nu-l găseam. Greu m-am adaptat…
Apoi, nu știu ce s-a întâmplat… Am clipit. Blink! Blink și copilul e mare, ditamai omușorul, care vorbește prostii, testează înjurături, iese cu băieții lângă bloc, are gașcă, are drame, iubește, urăște, are probleme în amor.
Parcă nimic nu s-a mai întâmplat între momentul ZERO – al venirii acasă și ziua de azi. Dacă nu ar fi jurnalul acesta, aș crede că nu s-a întâmplat nimic sau că altcineva a trăit în locul meu.
Bun! Și ce facem acum? ne întrebam eu și prietena mea. Noi ce mai facem? Copiii cresc… dar noi? Mbine, creștem și noi, că eu am 10 cu plus de când l-am născut pe Victor. La kilograme, ce-i drept, dar când ai râvnit toată copilăria la 10 cu plus, te bucuri pentru orice o fi, chiar și la bătrânețe.
Dar ce mai facem noi, mamele? Noi astea, care zici că ne-am născut direct mame și altceva nu mai știm să facem. Noi vrem doar să hrănim, să iubim, să moșmondim, să cocoloșim, să protejăm, să ne facem griji, să ne panicăm, să nu dormim, să pupăm, să strângem în brațe, să plângem de drag, să ne enervăm, să ne sară muștarul, să ne îngrijorăm… pentru copiii noștri.
Deci noi, astea, mamele…. ce facem?
Nu știu de ce ne ia disperarea asta când îi vedem că se fac mari… Ca și când nu acesta e scopul existenței – să crească, să evolueze, să se schimbe, să devină independenți. Nouă de ce nu ne pică bine? De ce ne plângem după clipele acelea în care, sincer vă zic, eu eram mai mult speriată decât fericită? Atunci când nu-i găseam locul în casă, credeți-mă, eram atât de speriată că nici nu vă pot descrie. Cred că, într-un fel, trăim acum un soi de fericire retroactivă, pe care nu am putut-o trăi atunci din cauza fricilor. Acum am frici de mamă de copil de șapte ani: de școală, de prieteni, de iubiri, de fericiri, de timp. Dar nu-i nimic, o să-mi trăiesc eu și fericirea asta peste niște ani.
Deci asta facem noi, mamele: călătorim în timp și trăim fericiri pe care nu ni le-am permis atunci din prea multă grijă pentru copiii noștri.
Comandă acum cartea „Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”. Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, in acest volum, pe langa mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.
