Episodul 311: Cel mai greu lucru din lume

Mama lui Victor
jurnal

Știți care e? Eu credeam că va fi greu să-i schimb școala, că tranziția va fi grea, că mutarea îl poate afecta, dar nu… Nu! Asta n-a fost greu! Telefonul care avea să mă anunțe că bunicul lui tocmai a încetat din viață a fost, cu adevărat, cel mai greu lucru.

Cum să-i spui unui copil de șapte ani, care mai avea un singur bunic în viață și pe care îl iubea incredibil de mult, că a murit? Că nu-l va mai vedea niciodată, că nu se va mai uita niciodată la nori cu el, că nu vor mai vorbi despre geografie, matematică, botanică, cuvinte și galaxii… că nu va mai avea cu cine? Cum să-i spui că unul din reperele lui nu mai e? Că nu mai e aici… Că va fi în cer, acolo unde sunt norii la care ei doi se uitau…

Dormea. Când am închis telefonul, el dormea. Am plâns singură. Am plâns amintindu-mi de moartea tatălui meu, bunicul pe care Victor n-a apucat să-l cunoască. Avea șase luni când a murit, îl știe numai din poze, dar nu a apucat să stea la povești cu el. În schimb, bunicul patern, Tatai, așa cum îi spunea el, a fost unicul lui bunic, pe care l-a plăcut, l-a iubit și l-a respectat enorm. Își iubește și bunicile foarte mult, dar Tatai era omul lui.

Nu i-am putut spune eu… A făcut-o tatăl lui, prin telefon, în timp eu îl țineam în brațe și-l mângâiam pe spate. A primit… bine… vestea:

-A murit Tatai… Oamenii se nasc, trăiesc și mor… Viața se termină și lui Tatai i s-a terminat.

O oră mai târziu, Victor plângea în hohote pentru că nu-l va mai întâlni niciodată pe Tatai. Plângeam și eu…Ce-i poți spune unui copil care își pierde un bunic? Ce cuvinte magice există pentru asta? Am încercat să-i spun cum am reușit eu să trăiesc după ce a murit tata. I-am povestit despre mine…

A mai plâns. A tot plâns. În mașină, în drum spre înmormântare, într-o liniște demult instalată între noi, îl aud pe Victor:

-Mami, știi ceva? Chiar dacă a murit și n-o să-l mai văd niciodată, eu mă bucur că l-am cunoscut. E bine că măcar l-am cunoscut, că pe tati tău n-am apucat să-l cunosc.

Și am zis că e bine așa…

Și a fost…

Greul a început din nou la cimitir. Greu a fost când coșciugul a fost lăsat în pământ. Greu a fost când am aruncat pământul peste… dar cel mai greu și mai greu a fost când toată lumea pleca și groparii se ocupau să astupe totul și să termine mormântul, iar Victor a cerut să stea acolo să se uite. Mai bine de 40 de minute, copilul a așteptat și s-a uitat cum peste Tatai cădea pământul…

-Așa se termină… Așa se întâmplă cu toți oamenii?

-Da…

M-a luat de mână și am plecat. Ne-am mai uitat de multe ori înapoi, spre mormânt și spre mormanul de flori și coroane. Asta se întâmplă cu oamenii după ce mor…

Mă mai întreabă, din când în când, oare ce face Tatai acolo…

-Acum e sus și se uită la tine.

(Ce să-i spun??)

Îl vede în toți norii care, spune el, îi seamănă lui.

-Știu că a fost îngropat, dar e mai frumos să cred că e acolo sus și că mă vede.

Azi dimineață, înainte să intre pe poarta școlii, s-a uitat în sus și a făcut cu mâna. N-am înțeles ce face și l-am întrebat:

-Îi făceam lui Tatai cu mâna…

… și asta se întâmplă cu oamenii care rămân.

Citește și: ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa