Episodul 38: Programul “Prima trotinetă”

Acum câteva săptămâni, în casa noastră a început campania “Trotineta”. Victor încerca să mă convingă la orice pas și în orice moment că are nevoie de o trotinetă. Ba chiar s-a simțit și rău din cauza asta. A acuzat niște dureri abdominale acute care, după cum declara, ar fi putut fi combătute numai cu o trotinetă.

Momentele de maximă concentrare dedicate desenului cu carioca pe hârtie au devenit și ele prilej de slăvire a trotinetei care trebuia să fie roșie, iar dacă nu găseam roșie, să fie verde că pe mine nu mă delanjează.

Azi așa, mâine tot așa, poimâine, ghiciți ce? Din ce în ce mai rău.

A venit momentul în care copilul a mers la bunici. Nu înțelegeam ușurința cu care mă lăsa să plec. Aveam s-o pricep mai târziu, într-o conversație telefonică:

– Știu de ce ai plecat! Te-ai dus să-mi cumpeli tlonitetă!

Ehehe, la asta chiar nu mă așteptam. A urmat o săptămâna în care conversațiile telefonice începeau cu Mi-ai cumpălat tlotinetă? și se încheiau cu Să te duci să-mi cumpeli!, între aceste două fraze fiind NU-ul meu. Sătulă de atâtea telefoane închise în nas, am început să par interesată: ce culoare să fie, cât de mare etc. Conversațiile au început să dureze mai mult. Asta până când și-a dat seama că îl duc cu vorba și a început din nou să-mi închidă telefonul.

A trecut săptămâna de stat la bunici și m-am dus să-l iau înapoi. A fost trist când m-a văzut fără trotinetă. M-am întristat și eu, dar i-am promis că mergem împreună la București și cumpărăm cea mai frumoasă trotinetă. Am plecat cu entuziasm de la țară, am cântat tot drumul până la Capitală, dar s-a întristat din nou că la ora la care am ajuns noi erau magazinele închise. Mi-a reproșat chiar că ar fi trebuit s-o am cumpărată, să-i fac o supiză.

Am trecut și peste asta. Azi dimineață, însă, de cum s-a trezit mi-a cerut telefonul ca să deseneze (am o aplicație). A desenat o trotinetă și n-a mai zis nimic. A aruncat telefonul pe pat și a fugit la baie. Așa că drumul prin parc a trecut pe la magazinul de trotinete. Câtă fericire! Câtă iubire! Câte pupături!

– Știi de ce am vlut să-mi cumpeli tlotinetă? Pentu că nu știu să melg bine pe lole și pentu că biciteta e la bunica…

Ei bine, știți de ce nu am vrut să-i cumpăr eu trotinetă? De ce am fost surdă până acum la dorința lui? Pentru că la dorințele mele nimeni n-a fost atent. Eu mi-am dorit o bicicletă toată copilăria mea și urlam în gura mare fără ca cineva să mă audă. Mi se părea normal.

 

Sunt mai grea de cap, pricep numai după ce mi se desenează!

Iar aici vă povesteam despre legătura dintre independență și oliță.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație