Episodul 449: Să te ierți pe tine e foarte greu…

jurnal

Și vine un moment în viața unei mame când trebuie să facă față și bătăilor. Nu, nu m-a bătut nimeni, poate doar la cap, dar aș fi preferat să mă bată, sincer.

Să vă povestesc:

Copilul meu are doi colegi, frați, care îl necăjesc de ceva timp. Suficient timp. Cam de anul trecut, dar anul acesta lucrurile s-au accentuat. Nu au ceva special cu el, îi necăjesc pe toți. De când a început școala, vă spun cu mâna pe inimă că m-am săturat să aud că A. nu știu ce i-a zis, că E. nu știu ce a făcut și tot așa.

Învățătoarea e în temă cu ce se întâmplă și face tot ce poate, dar la cât de multe se petrec, automat sunt lucruri peste care se mai și sare. Înjurături, îmbrânceli, caiete aruncate, rupte, trântit ghiozdan, luat creioane, mărunțișuri, cum ziceam.

Și ce faci când auzi de la copil, aproape zilnic, ceva de genul acesta?

Vorbești cu copilul, vorbești cu învățătoarea, încerci să vorbești cu mama fraților. Am zis că ”încerci” pentru că efectiv nu se poate discuta cu dumneaei. Are, în total, 7 copii și unica replică pe care o cunosc din partea ei este ”Am copil de 21 de ani, nu vii tu să-mi spui mie ce să fac! Taci!”. E ceva imposibil, vă zic.

Și atunci, stai și-ți asculți copilul și-l înveți să facă față bulyingului ca la manual. Din păcate, nu prea funcționează, pentru că principiul ”Taci!” îl aplică și copiii, nu numai mama lor. Nu vor să asculte nimic, iar nivelul de empatie tinde spre zero, nu pot înțelege când un copil le spune că ceea ce fac ei îl deranjează.

Și trec zilele, și despici firul în patru, și stai cu copilul, și ajungi să nu știi ce să-i mai zici și să-i propui și transferul la altă școală. El nu vrea asta, el vrea doar să fie liniștit în clasa lui, să nu mai stea mereu cu teama că A. și E. pot face ceva care să-l afecteze. Acum două săptămâni, mi-a zis că i-a făcut un brânci lui A. pentru că l-a înjurat: ”M-a înjurat și pe mine, și pe tine și pe tati! A zis că ne f… morții în gură, mi-a arătat degetul mijlociu și mi-a zis că sunt prost! L-am împins, mami, că nu mai puteam, l-am dat la o parte! N-am vrut să-l bat, nu bătaie, dar l-am împins așa!”

Și spune-i copilului cum bătaia nu e o soluție și învață-l să se controleze și să-și închidă, practic, urechile la tot ce vine din partea lor. Încearcă să-i evite pe cât posibil, dar nu e atât de simplu să eviți niște colegi de clasă.

Și vine ziua de vineri, când mă sună copilul scurt și mă anunță:

– Mami, să știi că eu i-am bătut pe E. și pe A. și am vrut să afli de la mine chestia asta! Ai zis să nu te mint niciodată și eu nu te mint. Nu i-am bătut rău, dar i-am bătut. N-am mai putut, mami! N-am mai putut.

În orele care au urmat, am reușit, ca un adevărat anchetator să fac reconstituirea. E. îi trântise și jucase în picioare paharul lui de la AVAP în care își plantase o boabă de fasole și îi și răsărise. A fost atât de implicat în proiectul ăla cum nu l-am mai văzut de mult timp. Și-a ales semințe, și-a căutat pământ, și-a decorat paharul… un weekend întreg s-a pregătit pentru asta. Abia aștepta orele de AVAP să facă totul ca la carte. A fost așa încântat când a venit acasă și mi-a povestit cum a ieșit!

Îmi povestea în fiecare zi cum crește planta lui. În fine, până a venit E., a luat paharul lui și a dat cu el de podea. Și atunci copilului i s-a întunecat privirea și mintea și tot ce a putut să facă a fost să sară la bătaie. Când s-a întâmplat asta, A. a sărit în apărarea lui E. și, prin urmare, el i-a bătut pe amândoi. După asta, cu bătaia încasată, A. s-a dus și i-a rupt caietele.

Dar nu asta a fost paguba

Paguba adevărată a fost ceea ce a simțit copilul după. Deși mă așteptam la un scandal monstru cu mama fraților, chestiunea e trecut pe silențios pe lângă noi.

Partea grea a fost că, după ce s-a calmat și s-a dus adrenalina, și-a făcut loc vinovăția.

A urmat cea mai interesantă chestie din viața noastră de până acum:

– Eu nu sunt așa, mami! Îmi pare foarte rău pentru ce am făcut, nu-mi place deloc că am făcut asta! Eu nu sunt bătăuș. Puteam să vorbesc cu ei, puteam să le zic, dar nu am putut să fac decât asta. Am vrut să lovesc! Așa am simțit eu atunci, dar eu nu sunt așa. Eu mă cunosc pe mine, mami, și știu că nu sunt așa, dar uite că azi am fost așa! Tu crezi că așa sunt eu, de fapt?

Ce să-i zici la așa ceva?

– Nu, puiu, nu cred că ești așa. Te înțeleg că te-ai enervat foarte tare și dacă mereu ai încercat să rezolvi cu vorbe toate problemele și nu a funcționat, asta a fost ce ți-a venit la îndemână. Nu bătaia e o soluție, dar cu ocazia asta vezi tu singur și ce e cu bătaia, vezi ce se întâmplă după, vezi cum te simți, vezi dacă ajută…

– Păi, mami, nu ajută! Nu mă ajută. M-a ajutat în momentul ăla, m-am simțit bine când am dat, și nu vreau să te superi pe mine că zic asta. M-am simțit bine când am dat. Am vrut să dau mai mult, așa de mult m-a enervat, dar bine că n-am dat mai mult, că acum îmi era și mai rău. Și nu mă ajută deloc! Și nici pe planta mea nu o ajută. În plus, mami, când am terminat orele, ei râdeau, erau veseli, uitaseră de bătaie, dar planta mea, mami, tot ruptă a rămas. Planta mea nu mai poate fi ajutată cu nimic. Planta mea e moartă și moartă o să rămână.

– Da, deci nu a ajutat bătaia cu nimic.

– Nu! Și acum mi-e rău. Mi-e rău de la piept, de aici. Simt așa, ceva, o senzație ciudată. Aș vrea să dau timpul înapoi și să nu mai fie chestia asta. Să-mi rupă E. planta și eu să nu fac nimic. N-aș mai face! N-aș mai vrea să simt asta. Mi-e rău de la bătaie mie.

– Ce simți tu acum, apăsarea asta, e senzația de vinovăție. Și e bună și ea pentru că te învață și ea ceva. Ar fi mai rău dacă nu ai avea-o. E o lecție. Bătaia nu numai că nu rezolvă nimic, dar te mai lasă și cu o apăsare pe piept.

– Crezi că va trece chestia asta? Vreau să mă simt bine. Vreau să mă bucur că vine weekendul, dar eu nu pot… Nu-mi iese asta din minte și mi-e rău.

– O să-ți treacă, o să te mai țină ceva, dar o să treacă. Nu se poate să pocnești din degete și să fii ca nou după tot ce s-a întâmplat.

– Cât o să mă mai țină? Toată viața?

– O parte din viață doar…

– Știi, mami, eu mi-am și cerut iertare. Ei au început să râdă. Doar au râs. Dar eu chiar mi-am cerut iertare…

– Te vor ierta, cel mai probabil…

– Da, probabil, dar știi că m-am gândit? M-or ierta ei, mami, dar nu de asta am eu nevoie. Eu n-am nevoie acum să mă ierte ei, că asta nu mă ajută cu nimic la cum mă simt. Eu am nevoie să mă iert eu pe mine. Asta m-ar ajuta… dar să te ierți tu pe tine e foarte greu, mami!

Și acesta a fost momentul în care eu am rămas fără cuvinte…

Dacă asta e problema lui acum, de fapt, cu tot derapajul despre care am povestit mai sus, tot cred că e pe drumul cel bun. Să ajungi în punctul în care să-ți pui problema iertării de sine la vârsta asta nu e deloc o chestiune măruntă.

Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație