Băiatul meu se duce la fotbal. Nu vă gândiți că e ceva wow, vreun pui de Maradona sau ceva. Se duce just for fun, să facă mișcare, să învețe să nu mai dea pe lângă minge, să aibă și el o treabă a lui. Nu se omoară după fotbal. Dacă e vreun meci la televizor, schimbă rapid cu Micii Ponei de pe Netflix, de nici nu apuc să văd gazonul pe ecran.
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Detalii AICI.
Dar eu îl admir pentru cum se duce el doar pentru distracție și face tot posibilul să nu-și dezamăgească coechipierii, adică să nu piardă ăia din cauza lui că ”nu frumos”.
La clubul acesta, merge de aproape un an.
Singurul avantaj e că e aproape de casă, antrenamentele au loc la școală, ne e totul la îndemână. Ei nu sunt nici măcar un delușor de profesionalism, de munte nici nu se pune problema. E un fel de Școala Ajutătoare de Comunicare, ca la Morning Glory cu Răzvan Exarhu. Au o strategie de abordare a părinților și un stil de a ne pune problemele pe tavă ceva de nedescris, iar la fiecare discuție ne scot în față binele copiilor noștri de parcă noi am fi niște oligofreni care habar nu au ce e conceptul ăsta și am fugi de el ca dracu de tămâie. De parcă nouă nici prin cap nu ne-ar trece că ar trebui să facem ceea ce facem spre binele copiilor noștri. Nu intru în detalii, nu despre asta vreau să povestesc.
Am avut săptămâna trecută o discuție cu domnul antrenor.
Cum noi cam tragem chiului la antrenamentele de vineri, că știți că s-a inventat weekendul și nu prea ne prinde ora 18 de vineri prin București (sau și dacă ne prinde, sigur nu suntem cu chef de fotbal nici eu și nici copilul), domnul antrenor a vrut să ne scoată cumva în fața clasei. Mă rog, nefiind ceva obligatoriu, prețul fiind lunar (indiferent de câte antrenamente face), iar noi chiulind pe barba noastră, deci pe banii noștri, cum ar veni, eu nu prea văd cu ochi buni încercarea asta de lansa ideea obligativității. Ne obligă viața la destule, e de ajuns.
-Dar… oricum, doamnă, trebuie să vă hotărâți ce faceți cu el.
Am crezut că nu aud bine.
Cum adică ce fac cu el?? Îl tai de Crăciun, domle! Îl aduc aici să alerge ca să fie carnea bătută să atârne greu la cântar! Sau îl vând! Îi aștept pe ăia de la Real Madrid să-l ia. Au luat-o prin Drumul Taberei și vor neapărat să vină cu metroul. Ce nebuni și ăștia! Sau îl țin pentru alocație că am niște probleme acum. ”Ce faceți cu el!” Dumnezeule, de parcă ar fi un mileu pe care să-l mut de pe televizor pe masă și invers.
-Trebuie să vă hotărâți ce faceți cu el, că nu e în regulă să stați așa. Adică dacă vreți să facă fotbal, să vă implicați și să vă țineți de treabă.
Altfel, nasol, nu bine, nu frumos. Dar eu am fost o doamnă:
-Da, o să vorbesc cu el. Știți… el joacă fotbal, lui trebuie să-i placă, el trebuie să vrea.
EL, la naiba!
Este despre EL! Și numai despre el! Da, și despre disponibilitatea mea. Că eu trebuie să pot, să vreau, să plătesc să îl duc la diferite activități. Dar nicidecum nu trebuie să-i spun eu să-i placă sau nu. Datoria mea, de părinte, este să-i fiu alături în toate aceste încercări de a cunoaște și descoperi cât mai multe, de a testa tot ce vrea el (bine, atâta vreme cât e safe, că dacă vrea să testeze pistolul pe tâmplă, sigur că nu îl voi lăsa).
Eu, ca părinte, îi pot spune doar în ce direcție să privească, dar nu îi pot spune și ce să vadă. Și m-aș bucura dacă toți cei care lucrează cu copiii ar ști acest lucru.