Episodul 451: Băiatul meu are părul lung. Dragi oameni buni, vedeți-vă de treabă!

jurnal
Copilul meu a decis, acum un an și ceva, să își lase părul lung. Am un copil băiat, care băiat a decis că vrea să experimenteze și asta. Nu i-am interzis. Întâi și înainte de toate, am ținut morțiș să-i explic mai bine ce înseamnă păr lung.

Am vorbit din experiență.

I-am spus că nu e așa de simplu cu întreținerea, că trebuie spălat, șamponat, uscat, aranjat. Nu să-și facă cine știe ce coafură, dar știți și voi cum e când adormi cu părul ud și te trezești gata să speli podeaua. Cea mai mare lehamite legată de părul lung e asta: să-ți stea ca fibrele din mop când ai nevoie să ieși din casă. Și să ți-l aduni într-o coadă și știți cum e să-l prinzi când e în toate direcțiile… Ești, de fapt, ca un mop strâns în storcătorul găleții. Ceva oribil, vă zic!
Eh, copilul meu, după ce m-a ascultat, mi-a răspuns foarte calm că vrea păr lung. Cu orice preț! Va fi nevoie să piardă timp să și-l usuce? Aia e, își acordă timp! Ba chiar mi-a zis că și-l va aranja să-i stea mereu bine. Bine, mă, îmi venea să-i zic, la 8 ani și eu aveam timp și de păr și de toate nebuniile.

La vârsta lui, eu mă și tundeam singură.

Până pe la vreo 10 ani așa, când am exagerat la breton și am fost nevoită să port o căciulă tricotată din aceea cu bobițe, care se leagă sub barbă (că numai din acelea purtam, cu altele ”mă trăgea curentul” la urechi), până mi-a crescut la loc bretonul. Când începea școala, aveam breton decent și mă bucuram să umblu cu pletele-n vânt după ce îmi fiersesem capul o vară întreagă cu tichia tricotată de mamaia.
Bun. Și a trecut timpul și părul băiatului meu creștea frumos, sănătos și viguros. Și ca un mop! Ca un mop nou, frumos, aranjat, dar un fir gros și un păr des de părea căciula lui Axinte de la Vacanța Mare. Până i-a mai crescut nițel, când avea lungimea aia intermediară, de nu stătea nicicum, a fost o perioadă nu tocmai frumoasă pentru noi. Câteva luni mai târziu, descopeream bandanele. Mare minune!

Copilul își spăla părul, și-l usca cu feonul și avea grijă de bandane.

Azi așa, mâine așa, mai ieșeam și prin lume. N-a trecut mult timp, nu i-a trecut bretonul de nas, că a început lumea să-l abordeze: ”Dar de ce nu te tunzi? Dar ce ești tu? Tu ești fetiță? Dar băieții sunt frumoși cu părul scurt! Dar erai frumos cu părul scurt!” etc. Apoi, către mine: că de ce nu-l tund, că nu e după el, că e după mine, că îl las să se facă de râs, că se chinuie, că eu trebuie să-i explic, că nu poate să facă chiar ce vrea el și multe altele. Am ținut piept cât de bine am putut! Onorabil, aș zice. Adică, la un moment dat, nici nu mai auzeam. Îmi activasem în urechi filtrul ”câini latră, ursul trece” și aia e. S-a închis la non-stop.

După ce părul i-a mai crescut puțin, am atins etapa următoare.

Aceasta ar putea fi intitulată simplu ”Hei, fetițo!”. Începuse lumea să i se adreseze așa. Și pe la locurile de joacă era problema asta. Mai toți credeau că e o fată care se poartă băiețește. Invers, nu. Că e un băiat care are părul lung ca o fată, nu, nimeni nu se gândea.
Am cedat nervos, în schimb la ultima tunsoare (că s-a mai și tuns între timp, doar de întreținere). A fost nevoie de niște retușuri, niște nivelări, să arate și el bine. De regulă, se tundea la un tip de la un anume salon. De câțiva ani, el avea frizerul lui. Ei bine, acest frizer a plecat din țară acum câteva luni și ne-a lăsat de izbeliște. Îl locul lui este acum o doamnă, la un 40ish de ani, tunsă scurt a la anii 90 (am eu așa… o nevoie să specific asta).
I-am explicat ce vrea copilul, i-a explicat și copilul mai bine decât i-am explicat eu (nu era nevoie decât să-l niveleze puțin la spate) și am fost convinsă că se apucă de treabă. Dar ea s-a întors către mine, blocată:
– Deci îl iau scurt peste tot, da? și mi-a făcut cu ochiul.
Nici nu mi-am dat seama ce vrea să zică.
– Îl fac scurt, da?
Am sărit ca arsă:
– Nuuuu, îl faceți exact așa cum am zis și eu și cum a zis și el!
– Serios?
– Da.
Deja mă gândeam că poate ar fi momentul să plec, dar cum nu aveam atunci tocmai dispoziție de circ, am zis să fiu mai explicită.
– Da, îl luați exact așa, el vrea părul lung și trebuie numai puțin aranjat.
Bine că am fost eu calmă și am explicat.
– Sunteți sigură că nu vreți să vi-l tund?
Printre dinți am zis un ”Da” și asta a fost ultima mea contribuție la conversație.
A urmat un monolog lung al doamnei din care am auzit cum nu e bine ca băieții să aibă părul lung, cum părul lung e pentru fete, cum părul lui e dificil și des și firul gros și e greu de întreținut, cum e greu și chinuitor să-ți speli părul, cum îți e cald cu părul lung și cum un băiat nici nu mai e băiat dacă are părul lung.
Dar ”băiatul care nu mai e băiat” pentru că are plete a avut grijă să îi spună că el este și rămâne băiat, deși are părul lung, că nu scrie nicăieri că băieții nu au voie, că el și-l spală și are grijă de el și că știe și câteva fete care îl invidiază pentru podoaba capilară. Pam-pam.

Când am ieșit din frizerie, doamna își făcea cruce că eu chiar îl las și sunt de acord cu așa infracțiune.

Nu numai că sunt de acord, dar îl și ajut cu sfaturi, cu elastice de păr, cu codițe, cu sampoane, cu bandane și cu tot ce se mai poate. Pentru că asta simt eu că ar trebui să fac: să-i fiu alături în orice alegere face și să-l iubesc oricum ar fi el: gras, slab, cu părul lung sau scurt. Și pentru că mai cred eu că înțeleg copiii că sunt iubiți necondiționat!
Și pentru că tot am ajuns la dragostea necodiționată, o să mai spun o dată și o să insist: Alfie Kohn, cel care a introdus conceptul parentingului necondiționat, vine în România pentru a patra oară pe 16 și 17 martie, la București și la Cluj. Vă recomand să mergeți la conferința lui! Aveți AICI toate detaliile.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()