Nu, niciun bărbat nu va putea și nici nu trebuie să fie ”tată” pentru copilul tău!

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Cunosc foarte multe mame singure. Foarte, foarte multe! Cumva, pe noi tună și ne adună. De când m-am separat de tatăl copilului, oamenii din jurul meu s-au tot schimbat.

Ușor, ușor, nu m-am mai regăsit sau nu am mai avut loc în găștile cu familii întregi.

Am trecut prin multe până m-am redresat și mi-am asumat acest rol în totalitate. La finalul acestui drum anevoios, m-am redescoperit înconjurată mai mult de mame singure decât de familii clasice.

Unele dintre mamele singure din jurul meu au ajuns să fie la fel de asumate, altele și-au găsit parteneri și s-au recăsătorit, altele au iubiți – ceea ce eu numesc relație în afara casei. Adică ”ne vedem când eu sunt liberă, fără copil, petrecem timp împreună când copilul e cu taică-su, cu bona sau cu bunicii și cam atât – nu te introduc copilului, nu e nevoie să socializați și nu e nevoie să mă iei la pachet, practic”.

Și mai e a treia categorie de mame care nu s-au recăsătorit, dar relația este la vedere – copilul și partenerul se cunosc, petrec timp împreună și toate cele.

Ce mă intrigă cel mai tare este modul unor mame de a suda relația copil-partener nou.

De multe ori, remarc tendința de a trece cu totul peste tatăl copilului, ca și când acesta nu ar mai exista și noul partener este automat și tată.

Nu mi se pare ok să plusezi atât de mult. Nu mi se pare deloc în regulă să ghidezi copilul astfel încât să-i spună ”tată” noului partener. Nu mi se pare deloc potrivit să postezi în social media poze cu copilul și noul partener și să spui ce bine se înțeleg tatăl și fiul. Nu cred că tatăl natural ar trebui dat uitării și scos din schemă în totalitate.

Oricât de mult rău ar fi putut el să-ți facă ție, ca parteneră a lui, el este și va rămâne tatăl copilului tău. Chiar dacă acum nu mai vrei asta și ți-ai fi dorit ca el să aibă alt tată! Și chiar dacă și în relație cu copilul e nasol, în continuare – repet –  este și va rămâne tatăl lui. Va judeca el singur atunci când va fi momentul, dar nu fii tu judecătoarea acum.

Există lucruri care nu mai pot fi date înapoi, iar acesta este unul dintre ele. Suntem niște adulți și trebuie să ne asumăm niște decizii de viață. Nu e nevoie să punem presiunea asta pe copii. Copilul tău are un tată și, îți place sau nu, nu îl poți înlocui. Până una-alta, persoana care a ales tatăl ești chiar tu!

Am avut, la un moment dat, o dispută cu una dintre prietenele mele care era într-o astfel de situație.

Tot efortul ei era canalizat pe dezvoltarea relației copilului cu noul iubit. Discuția noastră a pornit chiar de la timpul petrecut separat partener nou-copil. I-am atras atenția că relația copilului cu tatăl nu se bucură deloc de atâta deschidere și susținere din partea ei și am întrebat-o dacă e corect.

Am ascultat apoi cum copilul se înțelege foarte bine cu noul iubit, cum e disperat și se bucură când X vine la ei, cum o întreabă mereu când vine, dacă vine și cum abia îl așteaptă ca se joace cu el, cum ea îi explică noului iubit cum ar trebui să se poarte cu el, cum îi ajută să se împrietenească etc. Aveau o relație perfectă! Bun, și tatăl? De el nici nu voia să audă. Bine, ”și nici copilul”, mi-a zis.

Oare? Să fie oare așa?

Nu cumva ăștia mici sunt dependenți de stările noastre și tulburarea unei separări vine cu un profund sentiment de vină pe care și ei și-o asumă și ar face orice să-l bucure pe părintele cu care au rămas? Nu cumva faptul că mama se luminează la față când vede ce bine se înțelege el cu individul recent apărut în casă, îl face să mențină această atitudine? Nu cumva îi influențăm noi? Hm…

Separarea părinților depășește cu mult cutremurul din 77 în sufletul copiilor.

Când mama și tata nu mai formează un cuplu, când tot echilibrul se duce, când tot ceea ce știau ei dispare, efectiv, copiii ajung să fie ca niște bărcuțe de hârtie pe o mare agitată. Până și un fulg care plutește pe luciul apei le poate afecta direcția.

Au nevoie de timp să înțeleagă că mama și tata nu mai sunt soț și soție, dar vor rămâne pentru totdeauna ”mami” și ”tati” pentru ei. Mă rog, dar asta nu se poate fără sprijin din toate părțile. Toată această asigurare se clădește în timp, cu uriașe eforturi.

Există momente în care îți vine să-i spargi capul fostului, să-i scoți dinții cu dalta și să-i faci colier, să îi tai venele pe lung sau să-l arunci în groapa cu lei, dar faptul că tu ești supărată pe el, nu îl face să nu mai fie tatăl copilului. Este și va rămâne, repet.

Eu cred că noi, părinții divorțați (mame sau tați, nu contează) suntem datori să păstrăm cât mai curată relația cu copilul și să respectăm această formulă inițială în care copilul nostru a venit pe lume. Vrem sau nu vrem, în formula în care am pornit la drum, rămânem familia lui pe viață!

Poți face ce vrei tu cu viața ta, poți încerca să ai relații peste relații, dar nu încerca să-i înlocuiești copilului un părinte…

Și vă mai recomand și ”Când părinții se despart”, cartea care pe mine m-a ajutat foarte mult în procesul de separare. O puteți cumpăra de AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa