Episodul 52: Lecția de viață se învață pe stradă

Că viața e cea mai importantă, că sănătatea e cea mai de preț, că nu contează una sau alta (chestiunile materiale), ci numai lucrurile care nu se pot cumpăra… Pentru mine, toate acestea erau vorbe mari. Mă rog, le credeam,  dar nu le acordam o așa mare atenție.

Ieri, fără să-mi dau seama, am stat un pic mai mult la birou. Cu vreo 20 de minute peste ora la care aș fi putut să plec și să ajung în timp util la grădiniță. “Lasă că ajung eu”, mi-am zis.

Până când am ieșit pe poarta instituției, deja îl vedeam pe Victor cum mă așteaptă trist, rămas ultimul din clasă. Deja îi vedeam fățuca lui mică și boticul lăsat reproșându-mi că nu sunt o mamă bună și că nu crede că-l mai iubesc.

Așa că am luat-o la fugă pe străzi fără să fiu prea atentă la traversări.

Dar mașinile sunt ca iepurii: nu știi de unde sar. Chiar și de pe contrasens.

Nu-mi mai amintesc exact, știu că am văzut mașina care venea cu viteză, știu că am fost sigură că o să mă lovească, știu că m-am gândit că n-o să mai ajung la grădiniță, apoi m-am trezit în zgomot de scârțâit de roți. Parcă mi se blocaseră și picioarele, rămăsesem blocată în pas alergător, drept pentru care abia am reușit să mă mai mișc puțin. Și s-a oprit mașina, și m-am oprit și eu cu mâinile pe ea.

Acum, când scriu despre asta, îmi amintesc perfect senzația pe care am trăit-o când am atins metalul. Parcă mă bucuram de atingerea aia…

Șoferul m-a întrebat dacă sunt O.K, eu i-am răspuns că da și nu mai știu. Am plecat. Am făcut 10 pași și, la primul semafor roșu, în timp ce așteptam și treceau pe lângă mine toate mașinile în viteză, m-a luat plânsul.

Mi-am dat seama că am fost foarte aproape de a nu ajunge deloc la Victor. Încercam să-mi imaginez tristețea lui în cazul ăsta. Incomparabil! Lasă-l să stea acolo, lasă să întârzii eu, lasă-l să fie supărat pe mine, e mai bine așa.

Și mi s-a făcut cald. M-am retras lângă gard și mi-am dat geaca jos, eram transpirată toată. Acolo mi s-au înmuiat și picioarele, așa că am poftit de am stat nițel pe vine, cu capul băgat în geacă să bocesc.

Au trecut pe lângă mine toate autobuzele și toate taxiurile. M-am urcat la un moment dat într-un autobuz, dar fără să mă uit ce număr avea. Era bun, am ajuns la gradiniță cu întârziere și, ca să văd și mai bine că graba nu duce nicăieri, Victor al meu n-avea absolut nicio treabă cu faptul că eu nu ajunsesem la timp. El se juca, ba chiar s-a supărat pentru că ar fi vrut să mai stea…

“Graba strică treaba.”

“Mai bine mai târziu decât niciodată.”

“Tot ce ai poți pierde într-o clipă.”

Continuați voi lista asta cu vorbe mari și citiți-le cu voce tare. Sau, nu știu, citiți-le cum vreți, numai să vă dați seama cât sunt de adevărate.

Mă rog, și traversați cu atenție, sunt iepuri peste tot.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație