Victor are acum 4 ani, dar din când în când, îmi mai cere să-l las un pic cu ”sâsele” mele.
Îmi ridică bluza sau tricoul, se uită la sâni și mă întreabă:
– Pot să sug?
– Poți!
– Sigul, sigul?
– Da, sigur, sigur.
Și pune gurița și trage. Are grijă să nu mă muște, apoi se retrage strâmbându-se:
– Nu e lapteeee…
– Păi nu e lapte, mami, că s-a terminat, a fost când erai tu mic, dar s-a terminat!
– Și nu poți să mai pui?
Încep să râd, îi spun că nu se poate să pun lapte acolo, că e imposibil. Copilul se ia cu altele și uită din nou, pentru altă perioadă bună despre asta.
Interesul lui pentru sâni și lapte a revenit acum ceva timp, când în vizită la noi a venit prietena mea cu bebelusul ei. Când a venit ora mesei pentru bebe, ea l-a cuplat imediat la sursă.
Atunci a început să pună întrebări și despre laptele lui. Inițial a râs de bebe, că bea lapte de la țâțe, și nu din pahar ca el. Apoi a început să-și pună tot felul de probleme: cum de laptele acela nu se strică, pentru că nu stă la frigider, cât lapte poate să fie în țâțe și, mai ales, de unde știa mama lui că bebe vrea lapte, pentru că bebe nu vorbea. Cum se înțelege bebe cu mama lui?
În fine, după ce am dat răspunsuri la câteva serii de astfel de întrebări, s-a potolit. Am crezut că a terminat, că s-a lămurit. Dar de unde?
E drept, nu m-am gândit nicio clipă că Victor nu mi-a pus, de fapt, ce-a mai importantă întrebare: de unde provine laptele din țâțe. Mi-am dat seama de asta în seara în care am băut amândoi câte un pahar de lapte, înainte de culcare. El l-a dat pe gât imediat, eu mai greu. S-a bucurat că a fost el primul care a terminat, dar a fost de acord să împartă podiumul și medalia imaginară cu mine, că important era că am băut laptele. A urmat obișnuit episod de ”digălat” după care mi-a ridicat tricoul și a vrut iar să încerce.
– Nu e!
– Păi ți-am mai zis că nu mai e…
– Păi și când ajunge?
– Ce să ajungă, Victor?
– Când ajunge laptele în țâțe?
– De unde?
– Mami, când ajunge în țâțe laptele pe cale l-ai băut?
Eram obișnuită să prevăd întrebările copilului, dar data asta n-am văzut-o venind. Nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva, deși explicația pe care și-a găsit-o el e foarte logică.
Am petrecut o seară, urmată de alte zile, în care i-am tot povestit cum e cu laptele, cu alăptarea, cum comunică bebelușul cu mama lui, deși unul dintre ei nu vorbește…
Dacă l-aș fi alăptat mai mult, probabil ar fi știut mai multe despre asta, dar el avea 7 luni când eu n-am mai avut lapte, din nefericire. Tocmai de aceea, nu voi lipsi de la conferințele „Alăptarea pe înțelesul tuturor” cu dr. Jack Newman. Vreau ca fratele sau sora lui Victor (nu sunt însărcinată, dar îmi doresc să fiu în viitorul semi-apropiat) să se bucure de asta cât mai mult. Ne vedem acolo!
